vineri, 22 noiembrie 2013

Sfarsit de saptamana... si povesti

     Astazi mi-am propus sa va povestesc cate ceva exact despre ceea ce unii dintre noi indragim cam tot atat cat ne-am bucura daca am avea o buba-n cur... Ati ghicit? Despre s....ici!
     Al meu, desigur, caci nu stiu cum o fi cu altii (bine, stiu, dar nu le-am cerut voie sa scriu despre ei, asa ca sed cuminte in banca mea).
     Cativa ani de zile am fost secretara (era si greu de ghicit) pe la diverse firme, mari, mici, de apartament (astia de obicei sunt d-aia de se zbat sa razbeasca, incropesc chestii pe genunchi, nu au venituri prea mari, d-aia nici nu ofera prea mult, dar te alearga ca pe hotii de cai),  ghiveci (aici intra teparii si mincinosii), de familie (astea-s cele mai naspa, pentru ca unii-s atat de tembeli, incat muta balciul de acasa la birou si se pizdaresc de parca ar fi la ei in sufragerie)... ba, cativa ani am lucrat si fara carte de munca, drept pentru care nici nu trec job-ul ala in CV dintr-o onestitate vecina cu prostia, ca daca ma verifica angajatorul si nu da de urma jobului...

     In general e un post bunicel, dar nu intotdeauna platit corespunzator cu volumul de munca, tipul muncii prestate si responsabilitatile care-ti pica pe umeri, si in firmele "serioase" chir sunt reale posibilitati de progres.
     Ce a inclus fisa postului? Era maaare, cat o zi de post [negru], la care se mai adauga si diverse "taskuri" nenumite in pomelnic, ori cu nume mult prea cuprinzatoare, astfel incat lista sa para mai scurta si sa nu stii precis ce leu-paraleu te asteapta pitit pe dupa zambetele pline de caldura ale intervievatorului.
     Au fost di tati, incepand cu maturatul si terminand cu... nu stiu, ca nu se termina niciodata, mereu se gasea ceva. Pana la un punct e ok, ca tre' sa gasesti o cale sa te descuri, numa' sa vrei, n-ai vreme sa te plictisesti ori sa lancezesti pe scaun, plus ca vezi foarte multi oameni, de la un moment dat ajungi sa stii cam ce hram poarta fiecare, numa' cand ii vezi moaca.
     Intotdeauna am fost atentionata ca eu sunt imaginea companiei, deci musai toale office, decente (desi nu cred sa fi zis careva "nu" [poate doar muierile, si p-astea nu e bine sa le provoci, ca daca pentru problemele de servici n-au resurse, nici de energie, nici de glagorie, si le deleaga oricui se poate, in vreme ce pentru intrigi si razboaie intotdeauna sunt fresh, au si timp si chef, si prefera sa se indeletniceasca personal cu asa ceva], daca ma prezentam cu un decolteu pan' la buric, stiletosi, da' iete ca n-am ce sa bag intr-atata decolteul, asa ca m-am ferit sa-mi prezint cutia toracica in toata splendoarea ei, si pe stiletosi daca merg, ori raman cu ei infipti in bitum, guri de canal, ori imi rup gatul pe drumurile noastre toate proaste si prefer sa nu ma chinui aiurea), mainile curate, batistuta alba. Aici tre' sa fac o paranteza si sa spun ca la un interviu (firma la care am fost la un moment dat angajata), m-am prezentat cu mainile puternic fardate si pudrate, si nu stiam cum se va prezenta opera de arta dupa ce dadeam mana cu careva: aveam la vremea aia pisica iadului, care sarea ca un ied turbat pe langa tine si te musca si zgaria pe maini, pe picioare, pe unde apuca, si mainile mele aratau de parca mergeam zilnic la furat de trandafiri. Ah, si sa nu uit si de muci, ca eram racita ca dracu'. Eram sigura ca-n clipa in care o sa intru in incaperile alora si-o sa dau de caldura, o sa inceapa sa mi se prelinga mucii-n barba, asa ca m-am dus mult mai devreme la interviu, m-am bagat intr-un cotlon sa ma incalzesc (parca iarna era, sau toamna tarziu), m-am mucarit in batista si m-am drogat cu nu mai stiu ce picaturi anti mucareala. O vreme a tinut, dar interviul a durat mai mult... In fine.
     Revenind la fisa postului, iata-ma in postura de icoana. Acu' nu va imaginati c-oi fi vreun model, ca nu-s, basca moaca mea e cam turtita, o spraceana mai sus si una mai jos, si se vede, si mai chinui sa le flocai sa arate cate de cat la fel, da' nu vor ele, asa ca ma tund [singura] si mai stramb ca sa-ti abata privirea.
     Printre atributiile mele erau si diverse deplasari prin oras. La interviu n-au fost astia sinceri pe deplin in ceea ce priveste frecventa drumurilor, da' zilnic eram pe drumuri, iar cand se intampla ca un agent de vanzari sau mai stiu eu ce ametit din firma, sa nu poata ajunge in cutare loc, ghici cine mergea in locul lui... Cred ca o singura data m-au trimis cu masina cu sofer la banca. Asta din cauza ca era chiar urgent. Si sa nu va imaginati ca era limuzina directorului, pentru ca era masina de marfa, de-am stat ca-n bou-vagon, printre colete, canistre si alte scule, si la fiecare gropan ma rugam sa nu ma dea cu capu' de tavan, ori cu noada de podea si sa ma trezesc ingropata sub mormanul de coletele...
     Pe vremea aia schimbam destul de des pantofii: toceam rapid pingelele [si astia nu intelegeau de ce voiam o marire de salariu, ori macar un bonus din cand in cand]. Si-n vreme ce pe biroul meu se adunau hartoage, la lista zilnica de taskuri se mai adaugau si altele, toate prioritare si urgente, eu ma plimbam prin targ pe drumuri prafuite, prin zapezi, calduri, noroaie, si-n timpul asta trebuia sa arat decent si sa nu put. Uneori ma gandeam ca ce bine-ar fi daca m-as putea teleporta... Adica daca nu eram acolo, sa nu va imaginati ca trimitea careva un fax. Nu, aveau secretara pentru asta, si le lasau stiva pe masa mea, pana m-oi intoarce eu, si can' ma intorceam, toti zbierau ca de ce n-am trimis, n-am facut, n-am... draci, toti voiau cate ceva de ziceai ca mai bine se intelegeau aia in Babel dupa ce s-a jucat seful cel mai mare si le-a sucit limbile... Eh... Nu stiu cum am putut fi zen atatia ani, sa nu urlu o data si sa-i spulber pe toti, si pe colegi, si pe clienti (categoria imbecililor care te suna sa-ti reclame un aparat defect, da' care, ce sa vezi, are si stecher, care stecher nu-i varat in priza, da' imbecilu' spala cu tine pe jos si te face albie de porci, si nici cand isi da seama ca el a fost vita nici macar nu incearca sa-si ceara scuze ca te-a tinut in telefon douaj' de minute in care te-a porcait non-stop).
     Pe urma, tot eu trebuia sa-mi cazez colegii (nu numai pe ei, ci si mosafirii), sa le cumpar bilete, sa am grija sa nu se piarda pe drum, iar daca se pierd, sa-i ajut sa vada dara de firimituri presarate pe yellow brick road. Aici tre' sa adaug ca nu trebuia sa depasesc niste sume, si-i inghesuiam p-aia cate doi, trei, in camere, de veneau aia si plangeau la mine. Mai copii, n-am ce va face, seful e neam de zgarci, la el sa va plangeti, si daca nu va crede, sa-l lasati pe el sa doarma cu x, unu care cand sforaia, se ascundeau ursii din padure de frica. Altul basea in somn... Na, asta-i, unu' ragaie, altul bese, altuia ii put picioarele. Uneori mi se plangeam ca micul dejun a fost groaznic. Ce sa faci, asa-i la hotel rogojina, hotel pompos listat pe diverse siteuri cu trei stele (in realitate numa' colturi, si alea cam boante): mai un paduche, o plosnita... Stai sa vezi cand tre' sa organizezi un team-building si n-ai bugetul care trebuie, si atunci ai doua variante: fie din cacat sa faci bici care sa trozneasca, fie sa-l determini p-al cu punga sa mai scoata ceva de acolo. Si, trust me, asta-i partea cea mai usoara, ca-n rest e mai rau decat atunci cand organizezi o nunta mare: cutarita vrea camera langa a lu' cutarita, da sa fie si cu foehn, cu vedere spre nord, cu prosopele cu picatele roz, daca se poate meniu lacto-ovo-vegetarian, daca nu chiar raw, si pentru o ratacita d-asta trebuia s-o iau de la cap cu meniul, de la cap cu dracu' s-o ia, ca daca era dupa mine o lasam nemancata si-i puneam in brate o sticla de ceva cu multe grade, ca dupa aia manca zana si pietre (oh, in romania, fata, ce-ai? noroc ca de obicei mergeam in zone inverzite si puteau astea sa iasa linistite la pascut)...
    Ce chestie, ca astia bantuiau toata tara, chiar si prin alte tari, iar eu calatoream cu ei fara sa-mi misc fundul de pe scaun, sa-mi dezlipesc urechea de telefon si ochii de mail. Imi mai trimiteau si mie cate-o poza. Tin minte ca odata era sa mi se piarda seful al mare, caci neatent fiind, a pierdut un avion si-a ramas pe nu stiu unde, prin ce tara est europeana. Cine-a stat sa rezolve cumva treaba? Eu, cu el la telefon. Frumos a fost cand am sunat la gazdele lui sa le alertez ca s-a pierdut un tolomac si tre' sa-l pescuiasca de nu mai stiu pe unde, si aia ma intrebau "gavari pa ruski" si io ma gandeam numa' la zaet, ca mai bungheam eu cate ceva ruseste, da' chiar nu ma asteptam sa ma interpeleze asa... Atunci chiar m-am blocat pret de cateva secunde, si mi-a inchis ala telefonul in nas, da' dupa ce m-am dezmeticit - pana atunci repetam ca papagalul in plina criza "gavari pa ruski... gavari...", l-am sunat din nou, si i-am trantit un "nem tudom", ala cre' ca m-a injurat, da' nu m-am lasat cu una cu doua, si nu stiu cum dracu' am reusit sa-l fac sa priceapa ca i s-a pierdut musafirul (care inghetase ca un carnat, ca reusise sa gaseasca singur punctul de intalnire, dar mult dupa ora intalnirii).
      In fine, nu-i usoara viata de secretara... Alta data, la un protocol, imi tremurau mainile cu tava de ziceai ca-i epicentrul unui cutremur de suprafata fix sub fundul zaharnitei. Aveam musafiri de pe meleaguri mai civilizate, si taman atunci s-au gandit si gandacii de bucatarie sa ne faca o vizita. Si toti purtau fracuri negre taciune, de n-aveai cum sa nu-i vezi pe pardoseala crem si peretii albi ca spuma laptelui Pe semne ca voiau si ei sa vada cum arata niste straini in carne si oase. Cine credeti ca fugit sa cumpere muscamor? Si cine credeti ca a inceput partida de vanatoare? Si cine credeti ca a fost certata cand s-au gasit stropi de pipilica pe colacul veceului? Numa' bine: tot eu, caci eu eram tovarasa educatoare, responsabila de toate relele din firma, care toate tre' tinute la sertar. Adevarul e ca dupa episodul asta m-am iritat rau de tot, si-mi venea sa-i pun lu' dom' derector tava aia in cap, d-aia tremuram de nervi. Si numa' ce ma pun la panda sa prind infractorul: cum se ducea una sa-si pudreze nanaul, cum fuga dupa ea sa vad ce-a lasat in urma, poate tre' sa-i rup picioarele [nu ei, da' daca-i cadea mana cand voia sa foloseasca odorizantul, nu d-aia avem secretara?]... Ce-i drept, pan' la episodul asta de-am incasat tot eu mustruluiala in public, mai vazusem ca cineva (nici in ziua de azi n-am aflat cine, da' dupa urma de talpa, era muiere), se suia cu picioarele pe colac. WTF, adica veceul ala era folosit de cativa insi, nu era veceu public, cum dracu' sa te sui cu picioarele pe el?  
      Impulsul meu a fost sa duc acolo niste foi de porumb, panusi, si cand i-am spus lu' dom' derector, asta a zis ca rezolva el cu un mail, si daca se mai intampla, am voie... S-a rezolvat, ca era destul de fioros seful asta al meu. N-are rost sa zic ca uneori urla de se auzea si-n alte cartiere, iar el se mandrea ca n-a fost angajat din firma care sa nu iasa din biroul lui plangand (adica umilit, insultat, facut zdrente in auzul turor celorlalti angajati, uneori si mosafirilor, fara drept la replica, caci cum deschidea gura, asta zicea ca nu-l intereseaza ce are de spus). Si pe mine m-a mustruluit de cateva ori, doar ca eu n-am inchis gura, imi cam lipseste uneori instinctul de conservare si nu suport decat monologurile mele... Poate alta data povestesc cam ce raspunsuri eram capabila sa dau :D
     Am mai fost secretara si prin alte firme, cam aceleasi atributii, dar sefi mai omenosi. Nu fac mutre, ca nu eram platita sa-i simpatizez, dar conteaza mult sa-ti respecti superiorii, colegii, si de cele mai multe ori, am avut motive, si am avut si ce invata de la multi dintre ei... Pacat ca uneori aveau resursele limitate, alteori salariul in aer, si nu-si mai permiteau decat colaborari scurte, ori part-time, ceea ce din punct de vedere financiar era un dezastru pentru mine.
     Si mi-am cautat de drum pana am ajuns operator de date. It really sucks. Ma bucuram eu uneori ca am scapat de nebunie, de telefoane, de crizati, de raspunderi, da' te ofilesti intr-un birou, in fata monitorului si a hartoagelor care nu-ti mai spun nimic. Te setezi pe automat si lovesti tastele alea pana cand si creierul intra pe automat, intr-un fel de pauza. Nu te poti gandi la altceva pen' ca cine stie ce rateu dai p-acolo, la contopit, daca te trec emotiile. Cred c-am mai povestit eu cum am ajuns si in somaj, si dupa povestea asta, sigur ca voiam sa ma intorc la jobul meu favorit, da' nu stiu din ce motive nu mai gaseam loc. Adica, da, gaseam, dar tot chestii pe care nu le-as fi acceptat in veci, si aici nu ma refer doar la salariu, ci si la conditiile de lucru, volum, program. Am avut multe surprize la interviuri...
     Si am ajuns muncitor necalificat. A fost o perioada frumoasa, pentru ca prestam o munca... de molusca. No need tu use brain. Grozav: sa nu urle nimeni la tine, sa n-ai mormane de chestii pe masa, sa isi ia altii suturile pentru o eventuala scapare de-a ta, iar suturile pe care ti le iei tu, sa fie, de fapt, un sut colectiv, deci nici in cur sa nu te doara ca un sefulet si-a luat un mega sut in dos... Great! Am mai zis si de pauza de masa: in multi ani nu prea am avut parte de asa ceva, adica o gustare halita din mers, sau o punga de stixuri, si nici aia intreaga... cam astea erau mesele mele. Nu exista sa sune telefonul si eu sa nu raspund... Doar ca acu' salariul... pute. Groaznic. Si la un moment dat te plictisesti, vrei altceva (adica te mananca-n cur sa faci tot ce poti, numa' te intorci de unde-ai plecat). Acu' sunt pe drumul de intoarcere, desi nu mai am varsta la care sa pot spune ca-mi (re)cladesc o cariera, am evoluat nitel de la molusca, dar ma lovesc de alte chestii, despre care am mai povestit p-aci... Nici acum nu stau pe roze, dar am pauza de masa, sunt mult mai relaxata, am acces la net, si nu am intotdeauna ce lucra... si e vineri!!!
     Hai, va pup, ce daca-i frig zi zloata... Viata e frumoasa, si o sa fie si mai frumoasa peste vreo patru ore...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...