vineri, 16 iunie 2017

O plimbare (I) - prima incercare

     Mă tot bate gândul de-o vreme să-mi încerc norocul în altă parte, d-aia mi-am și luat inima în dinți și-am început să bat pe la alte porți, da' parcă să zic că n-am prea avut tragere de inimă. Să nu bat prea încet, că nu m-aude gazda, da' nici prea tare, că poate-i acas'. Am fost la câteva interviuri, succes total pentru mine, în sensul că am ajuns atât de departe pân' la a semna niște acte, însă, întortocheate-s căile minții mele, căci m-am răzgândit.


     De curând am fost invitată la un alt interviu, și-am acceptat bucuroasă. Tre' să spun că înainte de-a candida pentru postul respectiv, ceva muncă de cercetare am făcut: cine-s ăia, cu ce se ocupă, cam pe un' se află, doar n-oi merge câine surd la vânătoare. Ăștia de i-am vizitat m-au chemat cam pe un' și-a înțărcat dracul copiii la o primă întâlnire, într-o o zonă a orașului total necunoscută mie, da' dacă vrei ceva, luptă-te, nu? Exclus să iau un taxi, pentru că ora era destul de intensă, cea mai bună alegere fiind transportul public și autopurtat. Vreo două zile am cercetat terenul de la distanță, doar d-aia avem tehnologia modernă. Sigur, știm cu toții, teoria se învață, practica ne omoară. Pe drum, numai obstacole, zgripțuroaica de-și aruncă pieptenele fermecat ce se transformă în pădure deasă, ploua cu găleata, când se oprea ploaia, ardea soarele șamd. Zona în care trebuia să ajung nu este străbătută de mijloace de transport în comun, așa că am mers o bucățică bună pe jos.  Prevăzătoare din fire, am plecat mult mai din timp, să merg tihnit, nu carecumva să nădușesc, ori neprevăzutul să-mi dea emoții. Am ajuns într-un loc pustiu: nici țipenie de om! Străduțe înguste, întortocheate, un labirint: mai mergeam cinșpe metri, mai aruncam un ochi pe hartă. N-a fost prea lungă plimbarea, dar dintr-o dată, din pustietate, m-am trezit înconjurată de fuste lungi și crețe și puradei jucăuși, flăcăi cu tricouri negre, lanțuri aurii și tatuaje fioroase. În jurul meu numai case d-astea rămase din Bucureștiul vechi, frumoase, renovate, dar parcă lipsite de viață, cumva încremenite într-un timp care nu-i al lor, însă, printre ele mai era câte una aproape ruinată, ca un dinte stricat, din care se ițeau făpturile astea de mă speriaseră pe mine. Cumva nu ieșea rima... Până când am ajuns la palatul de cleștar. Sigur, mult mai devreme, dar nu zic eu că mai bine ajung mai devreme? Am mai dat târcoale, iar când am rămas fără, am bătut la poartă. Am fost poftită în acea clădire, care, p-afară nu părea chiar mare brânză, dar interiorul era impresionant, chiar copleșitor: tavane înalte, decorate cu rozete aurite, tapet prețios pe pereți, pe jos parchet din lemn masiv, și covoare alese, o casă boierească veche împodobită cu statui, ghirlande sculptate-n piatră, sobe din teracotă. Ciudat e că era pustie: afar' de făptura care m-a poftit prin gesturi să intru, n-am mai zărit pe nimeni; pașii mei umpleau casa deși nu am o călcătură greoaie. Cumva era apăsătoare tăcerea din stradă, din casă, iar simpla mea prezența era nefirească: eram prea vie.
     Am fost condusă într-un salon spațios și invitată să șed. În fața mea, o grațioasă nimfă spunea ceva, dar vorbele ei abia ajungeau la mine, ca și când între noi ar fi fost un balaur invizibil care înghițea sunete. Cu toate astea, sunt încredințată că dacă ar fi scârțâit podeauna, ori aș fi mutat un scaun, în atmosfera asta înghețată, ar fi fost ca o avalanșă.
     N-aș putea spune că am fost chiar stânjenită, însă tăcerea asta prea era prevestitoare, ca și când urma să se producă un eveniment măreț, unic, solemn, să apară un inorog, Jimmy Hoffa, Merlin, Decebal, Elvis, sau altă arătare mitică. Mai erau și alții acolo, dar cred că erau împietriți, fermecați, ori așa ceva, căci nu dădeau semne de viață, nu păreau să observe mișcările din jurul lor. M-am integrat rapid în tablou devenind la fel de inertă precum ceilalți, însă, taman când rezonam din plin cu atmosfera și reușeam să mă identific cu fata de la fereastră, din stradă se auzea limpede o voce hodorogită rostind o chemare: "vino-ncoa', fă Lucico, nu fi lacomă, hir-ai a dracu' de chitroasă..." Na, poftim! Taman când încercam și eu să fiu atentă, serioasă, să-mi etalez manierele și buna educație ce o am primit de la maman și de la ma tante, mă străduiam din răsputeri și nu-i zic și io Lucicăi să se ducă dracului odat' la cine-o cheamă, căci îmi feștelete eleganța și-mi îmi întinează urechile umbrind cu vocabularul ei mitocănesc tabloul ăsta de basm.

     Cu greu m-am abținut să nu arunc o privire pe geam, dar știu că vorbea despre cireșul pe care l-am văzut și eu în curtea casei de vis a vis, încărcat de rod și aplecat peste stradă, decât că nu erau prea coapte cireșele... Mă rog, dacă lor le plac așa... În schimb, mă uitam la ăștia din jurul meu: tot netulburați, inerți, aceeași atmosferă încremenită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...