Aberatii

       Intotdeauna am fost o persoana discreta. Discreta… E discutabil, mai ales ca nu prea obisnuiesc sa ma ascund. Poate decenta, ori mai degraba “diplomata” ar fi un cuvant mai potrivit. Haine, farduri, lacuri de unghii, nu chiar monotone, dar plictisitoare, atitudine ori pacifista, ori neutra…. N-am purtat niciodata un machiaj puternic in timpul zilei, poate doar la vreo ocazie, dar si atunci m-am simtit incomod. Desi am cumparat si mi-am confectionat diverse accesorii, nu le-am purtat pentru ca le-am considerat nepotrivite, stridente, mult prea… iesite din comun. Pentru mine. Pentru altii am facut orice mi-a traznit prin cap [atunci cand mi s-a dat mana libera], orice mi s-a cerut, indiferent de culoare, marime [desigur, trebuie sa mentionez faptul ca eu cred ca dau dovada de oaresce simt estetic :D, de simtul critic cred ca v-ati convins ca nu duc lipsa, cu autocritica stau destul de bine ]

                    

      Viata de zi cu zi, joburile nu mi-au permis intotdeauna sa port incaltamintea pe care mi-as fi dorit sa o port. Nu am vazut niciodata motivul pentru care sa fi cumparat o pereche de pantofi stiletto, chiar daca as fi vrut. N-as fi avut unde sa-i port: jobul imi ocupa mare parte din timp, iar cu restul timpului…  Vesnica vanzoleala de la job, graba, alergatura de colo-colo, ori cele opt-zece ore petrecute pe scaunul de la birou, in fata calculatorului si in compania telefonului… nu, nu avea rost sa aleg incaltari atat de pretioase, pretentioase, si mai ales, incomode.  Sau, asa am considerat  eu la vremea respectiva. Uneori chiar exista o politica interna, un dress code, si, cu vremea, am adoptat acelasi stil si in viata mea privata, am eliminat acele lucruri interzise la job: am spus “nu” culorilor tari, unei pieptanaturi iesite din comun, cu vremea cred ca mi-am spus “nu” si mie.

      Si uite-asa, m-am trezit intr-o zi cu rujul rosu. Si nu mai eram atat de convinsa ca-i bine. Ma gandeam ca nu prea ma reprezinta, ca a fost un impuls de moment. Ma simteam oarecum vinovata. Eh, chiar impuls de moment nu a fost, din moment ce-am probat nu stiu cate nuante, marci, pana am gasit ce-am considerat eu ca rezoneaza cu tenul meu…  Si uite asa, tineam rujul in palma si ma intrebam ce-a fost in mintea mea, ca iar am aruncat niste bani pe fereastra pe un lucru inutil, n-o sa-l folosesc niciodata si-o sa-l adaug in colectia viselor imposibile.

      Si, de fapt, nu stiu ce ma supara: culoarea este frumoasa, plina de viata, vibranta, imi place, mi se potriveste...  De ce nu as purta-o? O pereche de pantaloni rosii, margele, o geanta, niste balerini rosii… Am avut, am purtat si nu mi-am pus atatea intrebari. Ce-are rujul asta rosu? L-am purtat de doua ori, si nu m-am simtit in apele mele. Eram eu, si nu eram. Pentru prima data am simtit ca machiajul e o masca, desi am mai folosit trucuri de machiaj pentru a estompa mici imperfectiuni, desi nu am probleme cu a iesi pe strada fara pic de machiaj, ma simt bine in pielea mea, cu pielea mea, imi accept si tolerez pistruii, ori un cos rebel. [In adolescenta nu stiam cum sa maschez un ticalos de cos, mi se parea ca dintr-o data a devenit un subiect de interes national, toata lumea il vede, se impiedica de el, provoaca cosmaruri oricui il observa, si daca pana sa-i acord eu atata atentie trecea neobservat, din clipa in care l-am zarit eu, a devenit un monstru urias, nemaivazut, eram singura persoana din lume pe care rasar asemenea creaturi cu viata si vointa proprie. ]

     Nu m-am simtit nici frumoasa, nici impacata, nici c-am demonstrat ceva cuiva, ori chiar mie, ori ca am ceva de demonstrat, nu m-am simtit nici libera ca pot purta ceva, orice, fara restrictii, neingradita de prejudecatile mele, ori ale altora. Si totusi, sub nenorocitul ala de ruj rosu, eram tot eu…  Si, paradoxal, apropiatii nu ma percep ca fiind o persoana care sa puna prêt pe aparente, etichete... Daca stau sa ma gandesc mai bine, rareori m-a interesat ce spun, ori ce cred altii despre mine, ori ce impresie las celor din jur atunci cand rad cu toata gura, atunci cand parul nu-mi sta asa cum mi-as fi dorit eu (“bad hair day”), atunci cand spun exact ceea ce gandesc [cu diplomatie sau nu samd], ori atunci cand gasesc un banc sec teribil de amuzant, desi sunt singura care se amuza, ori atunci cand mi-am ales prietenii. De ce naiba nu ma pot obisnui cu rujul asta pe care l-am visat, mi l-am dorit, imi place? Poate, totusi, nu e rosul potrivit…