Duamne de poveste (4)

     Era azi la coconetul din birou mare valva, cu spirite inflacarate si discutii si mai aprinse: “ai auzit, draga, ce-a zis Bianca?” Ma intrebam care dracu’ o fi Bianca, colege noi nu avem, chiar m-am straduit sa retin numele tuturor, si parca n-am avea vreo Bianca printre noi… Fac inventarul in minte, si iese tot cardul de gaste bezmetice: e Chucky, avem Neuronul, avem Torpila, Scorpia, Frosa, Mimoza, Mitzy, Pitzy, Pisi, Draguta, Naspeta, Dracica, Lacica, da’ nema Bianca… Si era destul de limpede ca nu se paruiau intre ele, deci, nu, nu era vorba despre una de la noi. Poate alta era, din alt department? Nu, greu de crezut: de obicei, cand se vorbeste despre o persoana din alt department, discutia nu se lungeste chiar atat de mult.

     Eu m-am cam invatat minte: chiar daca se incearca implicarea mea intr-o discutie, indiferent de tema, si, mai ales, de interesul meu legat de acea tema, e bine sa ma tin departe, mie-n suta eu ies jumulita. Nu merge nimic gen “n-am fost atenta”, pentru ca nici n-ai terminat de spus treaba asta, ca ti-a fost expusa situatia in amanunt, si asistenta asteapta cu nerabdare parearea ta. Nu merge nici “nu stiu ce sa spun”, pentru ca atragi toate urgiile asupra ta: nu se poate, nu exista, nu s-a conceput sa n-ai o parere. In general, in situatii de genul asta, nu functioneaza scuzele, cel mai bine e sa taci si atat. Eventual sa te faci ca ai treaba, si, in plus, sa afisezi o mina plictisita. Sau , si mai bine, sictirita. Ideala ar fi mutra tampa insotita de o privire absenta, aia chiar te scuteste de complicatii, in mintea inamicului ruleaza pe burtiera “p-asta n-o intreb, e prea idioata sa participe la discutie”. Postura de “idiot” are avantajele ei: esti la curent cu toate noutatile, barfele samd, pentru ca nimeni nu se fereste de tine, vorbeste vrute si nevrute fara perdea, doar esti mult prea idiot sa-ti dai seama despre cine, ce este vorba in propozitie.

     Partea proasta –proasta pentru mine - e ca multe din subiectele atinse sunt d-alea de ma aprind pe mine, imi trezesc spiritul de justitiar, ori alte sentimente d-astea nefolositoare si aducatoare de belele, si ma fac sa simt ca-mi arde limba-n gura daca nu zic si eu vreo doua… Spre ex, saptamana trecuta, s-a discutat foarte aprins pe tema bataii administrate copiilor, in particular relatia profesor – elev. N-are rost sa intru in amanunte, zic doar ca nu-s adepta educatiei cu batul. Sigur ca tre’ sa spun, pe scurt, parerea mea: daca unu’ ajunge la bataie (adica un adult, si profesor pe d’asupra), tre’ sa fie complet idiot, imbecil si mai si sta prost cu nervii, ori cu capul, si n-are ce sa caute la catedra.  Are rost sa spun ca am spus treaba asta, ceva mai dezvoltat, desigur, intr-un limbaj literar, academic, bla, bla, si am atras asupra mea toate urgiile cerului, pentru ca plozii astia, din ziua de azi, sunt niste mincinosi, ticalosi, neispraviti, toaca banii parintilor, poarta freze uschite si haine desucheate si, pe deasupra, le sta mintea la sex, si nu mai pun mana pe o carte, iar parintii lor sunt niste tampiti care pretind ca plozii lor trebuie sa-si exprime personalitatea si le fac toate poftele razgaiatilor?

     Ok, revenind la oile mele, am invatat sa-mi tin gura, da’ tot nu lamurisem misterul: cine dracu’ e Bianca, mai ales ca toata pasarimea vorbea de parca o cunostea de cand lumea, si mancasera la aceeasi masa, de parca adineauri iesise de la noi din sala. Wtf? Intr-un tarziu am realizat ca era vb despre Bianca Dragusanu, deci, nu, nu era colega cu noi, nu o cunostea personal nici Dracica, nici Lacica, da’ sarisera toate pe ea de ziceai ca a venit fix la noi, in mijlocul cladirii sa le ia astora painea de la gura, si ea era pricina tuturor nedreptatilor din lume. Al dreaq televizor, cat imi complica viata si-mi strica linistea…