Patinaj artistic si lacrimi inghetate pe obraz

     Pe 31 decembrie ale anului trecut mă îndreptam anevoioasă către scârbici, încotoșmănată în cele mai groase bulendre din casă, de ziceai că sunt deja la Pol, în nici un caz în București. Dacă au zis ăia c-o să fie ger de crapă pietrele, m-am gândit că n-o fi dracul chiar atât de negru, e ger de-o veșnicie în Siberia, și ăia tot nu pleacă d-acolo, însă m-am înfășurat în haine groase pen' că dacă o fi să pic, să pic pe moalele hainelor, nu pe moalele dosului meu pufos. Adică dosul să-mi pice pe puful hainei. Și ce să vezi, că a fost ger, n-au crăpat pietrele, iar eu chiar era să cad, dar n-am. Sau, dacă ar fi să fiu corectă, aproape am căzut. Eh, parcă nici așa nu-i corect: am glisat... Și nu pe stradă, ci în autobuzul pe-a cărui podea era gheață cam ca pe patinoar, doar că nu la fel de groasă și curată.