Serbare... si ganduri razboinice

    Da, sigur asta citiți peste tot: serbarea de sfârșit de an a cărei odrasle. Na, că și a mea a avut parte de treaba asta. Dacă mă întrebi pe mine, nu-i văd rostul, da' parcă-mi amintesc că și eu așteptam serbarea ca pe un eveniment extraordinar de extraordinar, da' zici că după un an de muncă, tre' să și sărbătorești ceva, pe modelul "dacă iau și examenul ăsta, îmi bag picioru', dau foc la cărți". Așa că și prichindeii de unaminusuna au sărbătorit ceva. Nu știu ce, fiecare odraslă sărbătorește ceva. Fiu-meu se bucură că a scăpat de teroristul M., un copil despre care aș spune că este tulburat grav. Decât că, ce să vezi, "toleranța" declarată se schimbă atunci când ți se întâmplă ție. Ăsta-i copilasu' cu vocație de bătăuș, care n-a ratat ocazia de-a juca în picioare fiecare băiat din clasă, p-al meu l-a călărit de vreo două ori până acu', iar de lovit... Da, sigur, să-i ajutăm să învețe să socializeze, să se integreze și bla-bla, decât că io nu-s dispusă să fac din fiu-meu experiment social, cu el pe post de eternă victimă... Of course că cică tre' să-l lași să se descurce și să-și rezolve singur problemele... [până când?]