Colivarii

     Slujbă de pomenire a morţilor la biserică.

     Mama şi tata merg şi ei cu coşniţele cu coliva, pacheţelele cu d-ale gurii de “citit” şi “împărţit”. Lume multă, aglomeraţie mare,  s-au mai adus mese pe care să aşeze lumea colivele… Observaţie: ce colive pline de culoare! Unde te uitai, fiecare decorase coliva după cum s-a priceput mai bine: cu bombonele pastelate, cu fulgi de cocos, fulgi de ciocolată, nu mai spun de miros (vanilie, rom, migdale)… Smirnă şi tămâie şi ambrozie, nu alta! Mesele erau pline de mici câmpuri înflorite. Parcă venise primăvara şi înfloriseră întâi colivele.

     Ce-i drept, dacă participi la o asemenea slujbă, nu prea ai cum să pleci nemâncat. Se poartă următoarele: strategic stai mai spre altar, şi când porneşti spre ieşirea din biserică lumea deja împarte ce-a adus, dar tu nu tre’ să consumi pe loc ca haplea, ci ai la tine o punguţă în care bagi ce-ai primit, astfel că până ajungi să ieşi din curtea bisericii, toată lumea care are morţi de pomenit şi te vede cu mâna goală, îţi împarte şi ţie ceva… Cei mai experimentaţi într-ale colivitului, poartă în sacoşe şi diverse vase în care aşează ce-au primit, astfel încat să nu se răstoarne, să nu se amestece… Mai greu e cu păhăruţele de vin (unii dau şi vin). Mama s-a cam lecuit după ce la un parastas, au făcut unii coadă să primească coliva, luau coliva, luau păhăruţul şi apoi se întorceau la refill… Nu la colivă, dar la vin. O fi fost vinul bun, ştiu şi eu ce să zic?! Nu ştia mama dacă să plece şi să lase sticla pe băncuţa de lângă mormânt (forgot to say: asta se întampla în cimitir)... O singură dată mi-a fost dat să văd un “vânător” cu o traistă în care avea o sticlă cu gura mai largă: vărsa păhăruţele în sticla aia imediat ce le primea şi credea el că nu vede nimeni. Şi tot primea, şi tot primea… Nu prea e amuzant, pentru că unii chiar n-au ce mânca, şi atunci pentru ei slujbele de pomenire a morţilor sunt un adevărat festin. 

     Alţii, sunt colivari de profesie chiar dacă au ce mânca acas’: pentru ei e şi un hobby, cunosc pe toată lumea dupa nume, ştiu şi unde locuieşte cutare şi cutare, ştiu şi cine i-a murit lu’ cutare, ştiu şi cine dintre cei prezenți face cea mai bună colivă… tot mâncând colivele făcute pentru alţii au sentimentul că-s intangibili, nemuritori… Dar primesc şi de la alţii, feţe noi, ca să poată face comparaţii mai târziu (îi mai trebuia coaja de portocală, zahăr, era prea uscată, n-avea nucă, era prea mare nuca, a lu' Mimi arăta mai frumos - coliva făcută de Mimi- şamd). De obicei, cei mai puţin avuţi, nici nu cer ceva, nici nu aşteaptă să primească, chiar pregătesc şi ei ce pot (un covrig, un măr) şi caută o persoană căreia să-i “împartă” şi să primească cu bucurie pomana fără să se uite cât de consistent este “pachetul”.

     Oamenii sunt mai mult decât politicoşi: te întreabă dacă doreşti să primeşti ceva, dacă nu te deranjează… [Practic, dacă eşti mai “plimbat” pe la biserică, nu ar trebui să te deranjeze dacă cineva îţi oferă pomană, pentru că nu-ţi dă pentru că păreai mai nemâncat, sărac etc. Mă rog, ideea e că e o prostie să te simţi ruşinat că primesti pomană, sau că cineva te-a ales pe tine să îţi “împartă”…] În fine. 

     Mama cu coliva, tata cu traista cu pachete. (“Pachet” înseamnă ceva mai consistent decât coliva, pe care majoritatea celor care o aduc o împart porţionată în păhărele din plastic, adică un “coleţel” care conţine porţioare mici din diverse feluri de mâncare, de post, ori de dulce, aşezate în recipiente de unică  folosinţă, de obicei preferatele persoanei pomenite. Exista şi “vas”, asta însemnând nişte porţii mai mari decât cele din pachete, aşezate pe un vas – farfurie din porţelan; vasul este însoţit şi de o cană, tacâmuri… Conţinutul depinde şi de posibilităţile celor care îl pregătesc, de obiceiurile lor. Vasul se dă la "an", sau la "Moşi".)

     La sfârşitul slujbei, toţi cei care au adus ceva (colivă, mere, pachete, napolitane etc), împart bunătăţile “citite”. Până ajung ei la ieşirea din biserică, nu mai au nimic de împărţit, au epuizat stocul. Tot aşa a făcut şi mama: avea o sacoşă cu coliva pregătită pe porţioare, lumânări pentru fiecare porţioară, şi niste pacheţele cu d-ale gurii. De post, desigur. Adică, cu lumânare aprinsă, dădea întâi coliva, şi apoi cotrobăia la tata în sacoşă după un pacheţel. Succes total, a dat tot ce-a pregătit. La un moment dat, o trage una de mânecă: “da’ mie nu-mi dai pachet?!” Mama dă să-i pregătească şi ei urmând ritualul: aprinde lumânarea, ia coliva, îi întinde ăleia coliva cu lumânarea şi aude “nu vreau coliva! eu vreau doar pachet!” Mama, netulburată, schimbă direcţia, găseşte o altă persoană, căreia îi dă şi lumânare, şi colivă, şi pachet. Cerşetoarea nedumerită, îi cere explicaţii, iar mama, implacabilă îi răspunde “nu vrei coliva, nu primeşti pachet”. Tata era destul de încurcat (el din fire e mult prea generos, şi uşor naiv, el ar da oricui şi ultimul leu numai să vadă un zâmbet pe faţa cuiva, şi nu prea e atent să “citeasca” zâmbetul, dar mama… nu-i ca tata).

     Dacă eşti atent, ori curios, cam toate coşurile de gunoi de pe lângă biserici, boscheţii in imediata vecinătate, se umplu cu covrigei, colăcei şi colivă. “Profesioniştii” nu se mai încurcă cu pâinea şi grâul fiert, păstrează doar “bunătăţile”.

     Cum ar spune Winnie The Pooh: “despre această nouă istorioară vom povesti altă dată…”