Despre pisici. Din nou. Si despre idioti.

      M-am mutat. Ce fericire! Intr-adevar, am gasit un bloc curat, vecini ok… Pana la pisici. Nici aici n-am scapat de maimutele astea... Ma rog, aici sunt altele, dar tot pisici. Ziua miorlaieli, noaptea miorlaieli, sex salbatic si incaierari dure, un  taraboi fara incetare. Ziceam ca daca inchid bine geamurile, antifonez… Asa ziceam, dar la batalionul de-afara imi trebuie sticla de 12, vreo patru foi… 

      Le-am si vazut: destul de dragute lighioanele. Par prietenoase, dar nu sunt: sunt doar interesate. Studiaza atent ofrandele, dupa care decid daca meriti sau nu atentia lor temporara. Ceva gen asistenta la masa, ca un fel de ospatar tacut care sade cuminte in spatele clientului. Eh, zuzele astea nici "multumesc" nu stiu sa spuna: dupa ce-au mancat, cu coada steag, iti intorc spatele, nici o privire nu-ti arunca. Cumva e datoria ta sa le aduci ofrande. 
     Alaltaieri am avut proasta inspiratie sa ies in gradina din spatele blocului sa-mi beau cafeaua… E acolo o masa mare cu bancute. Blocul fiind destul de retras, cu un fel de curte interioara, e foarte placut, liniste, ba chiar mai auzi cate un tarait de greier, un ciripit de ciriputa, un zumzet de bondar, de albinuta harnicuta, gradina plina de flori, boscheti… Asta cam pana am aparut eu cu cafeaua. Si, de fapt, asa se vedea de la geamul meu, si chiar credeam ca o sa am o dimineata grozava cu fursecul si cafeaua mea. Si am coborat… Am deschis usa, am intrat in micul Eden din spatele blocului, m-am asezat comod pe bancuta si… s-a dus dracului tot tabloul asta romantic. Desigur, peisajul a ramas neschimbat, atmosfera, insa, a suferit schimbari dramatice.

     A venit intai o mata, s-a insinuat pe bancuta, mi-a dat tarcoale, m-a adulmecat, cre’ ca i-a placut de mine foarte mult, din moment ce n-a asteptat un raspuns din partea mea atunci cand mi s-a incovrigat in poala. As minti daca as spune ca nu m-a incantat, ca m-a incantat si privirea ei galesa, si torsul ei languros [stupid me, inca mai cred in priviri galese]… Nu stiu de ce n-am indraznit sa-mi plimb mainile prin blana ei [poate si pentru ca primul gest pe care l-as fi facut ar fi fost s-o cercetez de purici, asa, am preferat sa ignor ca animalul caruia ii tin companie involuntar, ba chiar silit, are si alta companie, zeci, sute, poate chiar mii de prieteni mici dispusi sa se imprieteneasca cu orice alta lighioana cu sange cald]… Si am lasat maimuta in pace sa-si odihneasca mustatile in poala mea…      

      Mi-am reluat activitatea, decat ca, ce sa vezi, alta maimuta ma intreaba de sanatate. Asta, mai  tupeista, a sarit direct pe masa, a varat capatana in cana mea cu cafea (eram dispusa sa o impart si p-asta cu un suflet prietenos), a adulmecat fursecul, m-a stuchit bine, dupa care, sfinxul zburlit a inceput s-o injure pe amica mea. Aia, bag de seama, nu era, nici ea, crescuta in pension, i-a raspuns in aceeasi maniera, si, sa intareasca cele spuse, s-a incordat strangand ghearele, si’n ele, cre’ ca a prins juma’de metru din pielea mea. Sigur, am ales sa nu ma agit, sa nu tin partea nimanui in povestea asta scandaloasa, stiu bine zicala “can’ doi se cearta, al treilea iese sifonat”. Lasitate - asa puteti sa-i spuneti - dar eu ii zic instinct de conservare, dupa care, nu stiu précis cand, de unde, cum, s-au itit pe langa mine multe cozi, multe mustati si labute matasoase. Oh, a fost ceva neasteptat!     

      Dupa miorlaielile auzite in alte dati, am socotit si eu ca erau multe, dar… ce mi-au vazut ochii a depasit cu mult inchipuirea mea. Acu’, toata ciurda asta de talhari mustaciosi era chiar inspaimantatoare: unii miorlaiau, altii scuipau birjareste, maraiau, si se foiau in jurul meu de ziceai c-am nimerit intr-o tornada blanoasa. Pe banca, sub banca, pe masa, pe spinarea mea, in copac, in boschet, sub boschet, parca aveau mancarici in dos de nu voia nici una sa stea locului… Bine, daca stau sa ma gandesc, sigur aveau mancarici in dos… Mi-am dat seama ca s-a dus dracului si cafeaua, si romantismul, si ca e cazul sa dispar in treaba mea, asa ca am prins curaj sa-mi desprind dosul de pe banca. Nu stiu de ce, in clipa in care m-am ridicat, au inceput niste proteste virulente in randul patrupedelor, agitatie si mai mare, dar n-am mai stat sa vad care-i motivul. Mi-a trecut, oricum, pofta de-a lenevi in gradina.

***

     Intre timp, am descoperit cine sprijina banda asta de haiduci: o vecina… N-am terminat ancheta, dar am motive serioase sa cred, ca, desi are un suflet mare si curat, are si o patima ascunsa. Bine, dupa damful de doaga, privirea tulbure si limba impleticita, nu se prea poate spune ca-i ascunsa. In fine, m-a rugat si pe mine sa hranesc lighioanele astea, sa le ajut sa vietuiasca…

      Tot de cateva zile, aud si miorlait sfasietor de pui de pisica. Multi, nu stiu cati, am iesit sa-i caut in creierii noptii, dar nu stiu pe unde dracului sunt bagati, ca nu am dat de ei. Am pus-o si pe trotilata asta sa-i caute, dar ori e prea beata, ori e prea toanta, ca nu vrea. Cica sa nu-i omor. Fah, da’ tu chiar esti  idoata: la cum urla, aia acolo mor de foame. In fine, l-am rugat si pe sotul meu sa ma ajute sa-i gasesc [stiu, muiere nebuna...  aveam de lucru destul si p-acas’, da’ nu mai suportam miorlaitul ala], si tot nu i-am gasit, nici la lumina zilei. Ei bine, au aparut azi, toti facuti afis pe asfalt, iar aia care n-au murit striviti de masinile din parcare, au murit de foame. Mnoh, iubiti animalele fara stapan, hraniti-le, si mai departe lasati-le dracu’ sa crape pe unde apuca si cum apuca. Scena chiar era horror, cu niste corbi uriasi dand tarcoale lesurilor.

      Asta mi se pare imbecilitatea maxima: sa le dai sa manance, sa le incurajezi sa se aseze intr-un loc, sa se inmulteasca,  si sa nu te intereseze ce se intampla cu ele mai departe. Mor puii? Lasa-i sa moara, n-o sa ma bag eu in patru labe pe sub masini sa-i scot, e treaba lor, sunt animale de pe strada, fara stapan. Se imbolnavesc? Lasa-le sa crape, selectia naturala…

     Ok, eu plec cateva zile in concediu, inchid toate geamurile, nu mai vad, nu mai aud. Oare cum o suporta vecina mea de la parter (si ea, si ceilalti care se multumesc sa le hraneasca) sa ii vada morti sub geamul ei? Ah, sigur, ea i-a ajutat cum a putut, le-a dat, in marinimia ei, toate resturile de la masa ei. Si apoi, si corbii trebuie sa traiasca…