luni, 5 ianuarie 2015

Patinaj artistic si lacrimi inghetate pe obraz

     Pe 31 decembrie ale anului trecut mă îndreptam anevoioasă către scârbici, încotoșmănată în cele mai groase bulendre din casă, de ziceai că sunt deja la Pol, în nici un caz în București. Dacă au zis ăia c-o să fie ger de crapă pietrele, m-am gândit că n-o fi dracul chiar atât de negru, e ger de-o veșnicie în Siberia, și ăia tot nu pleacă d-acolo, însă m-am înfășurat în haine groase pen' că dacă o fi să pic, să pic pe moalele hainelor, nu pe moalele dosului meu pufos. Adică dosul să-mi pice pe puful hainei. Și ce să vezi, că a fost ger, n-au crăpat pietrele, iar eu chiar era să cad, dar n-am. Sau, dacă ar fi să fiu corectă, aproape am căzut. Eh, parcă nici așa nu-i corect: am glisat... Și nu pe stradă, ci în autobuzul pe-a cărui podea era gheață cam ca pe patinoar, doar că nu la fel de groasă și curată.

     La asta nu m-am așteptat atunci când am pășit cu toată încrederea, care încredere a dispărut imediat ce mi-a fugit un picior în stânga și unul în dreapta. Noroc cu pantalonii mei cam ficși (cineva, nu spunem cine, și-a închipuit că o să încapă într-o măsură... în care-a-ncăput în cele din urmă) care nu mi-au dat voie să fac gimnastica de-nviorare fără încălzire, direct cu un șpagat. Sau sfoară? Eh, una dintre cele două figuri de patinaj hartistic, doar că în bocanci. Și iarăși am avut mare noroc atunci când în acea mișcare amplă și grațioasă am agățat un scaun...
     De la prea multă grație pe care nu voiam s-o stric dând din mâini haotic, adică, pușca mea, chiar dacă nu mă vede nimeni, sunt o doamnă grațioasă, tre' să cad cu toată grația pe popou ori în dinți, nu ca un parameci tulburat, fâlfâind din toate cele și sfârșind lamentabil ca o pleașcă pe podea, am ajuns cu geanta spânzurată de grumaz și atârnând undeva pe la omoplați, căciula în moțul capului și-un boost de adrenalină că-mi ieșiseră și ochii din orbite numa' la gândul că dacă pic, cu atâtea bulendre pe mine nici că mai reușesc să mă ridic de jos. Chiar mă gândeam cum ar fi să nu mai pot să mă ridic: cum dracu' o să cobor din autobuz cu grație? Prin rostogolire? Pe burtă? Și grația unde rămâne?  Cu picioarele înainte, sau cu capul, iar dacă o fi să ies cu capul, îți dai seama ce-or să se spargă de râs colegii când m-or vedea proptită-n cine știe ce trunchi de copac... cum ar fi fost să se fi deschis ușile, iar eu să mă fi revărsat/ împrăștiat în zăpadă... Eh, nici asta n-a fost să fie, căci n-am mai dat drumul acelui spătar de scaun, și pân' să ajung eu să cobor, atâtea frâne și poticneli a reușit dom' șofer, încât am numărat cu capul toate taxatoarele, parcă nici nu eram în autobuz, ci-ntr-un pinball uriaș, și aproape de stație am nimerit ușa din inerție.
*
     Având experiența drumului la dus, la întoarcere n-am mai riscat și-am luat metroul... celor care au gândit plăci de gresie netedă ca-n palmă, ori marmură, ori alte suprafețe la fel de nerugoase și inestetice, le urez numa' de bine, la cât mai multe căzături în noadă! Cum dreaq să pui gresia aia de veceu public la metrou??? Winter is coming! Până am ajuns în stație m-am străduit să merg la fel de grațios, și să maschez epuizantul efort de-a merge pe două picioare, deși, în sinea mea chiar m-aș fi bucurat dacă n-ar fi fost țipenie de om pe străzi, căci mi-aș fi luat avânt și... fie ce-o fi, eu la metrou tre' să ajung. Când am ieșit, iar m-am distrat, căci în fața mea, o distinsă trendy domnișoară, mult mai grațioasă și mai doamnă decât moi, purta niște botine elegante, însă nu purta căciulă, cu tocuri cui. Clar căciula n-avea tocuri cui, ci botinele distinctei... virgulele astea... Stiletto, adică. M-am distrat urmărind-o cu privirea până când m-a izbit revelația, mi s-a deschis al treilea ochi și-n același timp s-a ofilit între cucuie: dacă pică tuta, ne dărâmă pe toți, că-i tremurau zgaibaracii în așa hal... nici piftia nu poate să redea zgâlțâiala aia. Pe ăl' din spatele meu l-a bușit un râs turbat, iar pe mine lacrimile. Și de râs, și de plâns... Nu de alta, dar aproape ajunsesem sus, și nu cre' că e o senzație plăcută să numeri cu noada ori cu capul treptele de la metrou, și, mai ales, în uralele celor care încă n-au ajuns pân' la trepte. Și uite-așa mi-a înghețat zâmbetul și-o dată cu el lacrimile pe obraz...

5 comentarii:

  1. aventuri :))
    O seara (noapte) buna si calduroasa iti doresc !

    RăspundețiȘtergere
  2. =)))))))) NU esti normala! Nu esti ! Sa fie clar, nu esti!
    La ce geruri sunt in continuare, tot sa mai mergi ca pinguinul, lady! :*

    RăspundețiȘtergere
  3. :))))))))))
    eu iarna luam treptele de la Romana pe fluierele picioarelor sau pe fund. s-a intamplat de atatea ori, incat si vara cand ajungeam in statia aia, incepeam sa am atacuri de panica :)))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, da, Romana si Victoriei cu treptele din piatra aia tocita...

      Ștergere

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...