Poveste: excursie (partea I)

     Aș putea să mă plâng și să mă smiorcăi ore-n șir pe diverse teme, da' n-am chef. În schimb, aș putea să vă povestesc despre excursie.
     În vreme ce unii își luau câte două zile de concediu să deretice prin căși, că doar venea Paștele peste ei și trebuia făcută despăducherea de primăvară, alții își luau două zile de concediu pentru excursie... Nu-mi trebuiau neapărat două zile, că doar nu mergeam la sapă, da' iete așa, să răzbun anii în care concediu în săptămâna cu pricina era... vis interzis.
     Deci, cu o zi înainte de marea trambalare, am început pregătirea odraslei cu nește treburi care să suprime răul de mișcare. Vom vedea pe parcursul povestirii că a dat roade... de fapt, nu vom vedea, însă, dacă n-a fost menționat, înseamnă că nu s-a întâmplat.

     De emoția plecării cre' că m-am trezit pe la cinci dimineața, deși ora întâlnelii era vreo 10. Io-s de-aia care se bucură ca un cățel de fiece plimbare, de zici că-i prima dată când merg undevașilea. Ce să facă omu' care s-a trezit la 5 și nu mai poa' să pună geană pe geană? Bușluie prin casă până nimerește bucătăria și borcanul cu cafea, după care... spală geamuri.

     În autocar a fost grozav... o vreme, apoi, pân' să pornească dom' șofer motoru', ce crezi? Chirăială ca-n Vestul Sălbatic, nici n-ai fi zis că-s ieduți de șase anișori, ci ditamai tribul de piei roșii. N-a ținut mult chirăiala, că a început ghiorțăiala. Acu' nu ziceai că mergem la o aruncătură de băț de oraș, parcă mergeam la Sighetu Marmației...  (și aveau unii la merinde-n traistă de ziceai că i-au trimis părinții până-n Siberia... pe jos).

     Primul obelectiv vizitat de către tribul de ieduți: o mânăstire. Pfuai, da' ce credeați, că-i interesează subiectul? Numa' când au auzit de mânăstire le-au picat plombele. Nu, n-au, alea de-or să le aibă peste niște ani... Când au văzut ei că doamna nu se ține de bancuri și chiar într-o biserică îi vâră, le-a cam pierit piuitul, în mod special ălora care mai merg pe la slujbe... S-a îndulcit treaba când taica starețu' i-a invitat să ia loc, care pe scaune, care pe unde găsesc un petec de covor. Ce credeți? A fost vreunu' tentat să șadă în strană? Nici poveste: nici n-a terminat bine popa de rostit îndemnul, că-n milisecunda urmăritoare erau toți tăvăliți pe jos. O plăcere, o plăcere... Dacă până atunci zburdau, chiuiau, râdeau, se împungeau unii pe alții și se-ndemnau la năzbâtii, acu' era o liniște... numa' bună pentru un pui de somn. Și a început taica popa să povestească despre mănăstirea cutare, când și cine a ctitorit-o... ce să zic, el avea o voce plăcută, caldă, povestea era interesantă, decât că mie mi se închideau ochii, până a zis popa de Vlad Dracul. Am văzut eu niște zâmbete mijite pe mutrele unora.. pe semne că a observat și popa, căci a dres-o cu dragonul... târziu, oricum. Acu', cea mai tare dintre toate isprăvile zilei, a fost partea în care popa lăuda comorile mănăstirii, printre care și niște sfinte moaște. Și a fost cam așa [pe scurt]:

     P: Copii, care-i sfântul pe care-l îndrăgiți cel mai mult? [câteva momente de liniște absolută, nedumerire, frunți încrețite, brainstorming]
     Copii: [eu bănuiesc că le-a suflat cineva, dar a ieșit tot cum au vrut ei] Moș Nicolaeeee!
     P: Dacă vă uitați în dreapta și-n stânga mea, vedeți niște cutiuțe (adaptarea termenilor bisericești la cei... pământești), adică "racle" le zicem noi... În ele-s așezate moaște sfinte, în dreapta sfânta... Cutărița (au uitat care sfântă era), iar în stânga Sf. Cutare, Sf. Cutare și... Sf. Niciolaie (erau mai mulți îndesați acolo). Copiii nu au reacționat nicicum până a decis popa că-i cazul să explice cum stă treaba cu moaștele sfinte și ce-s alea, iar explicația conținea cuvântul "bucățele"...

     Mie mi-a trecut curiozitatea de pe vremea când o însoțeam pe mătușă-mea în plimbările ei prin diverse biserici, însă abia atunci când am crescut suficient încât să văd și ce-i în cutie, nu numa' marginile ei argintate și bătute-n pietre scumpe. Primele moaște pe care le-am văzut cu ochii mei... a fost mâna cuiva, dar nu m-a speriat suficient, pentru că taman ce fusesm la Antipa, iar babele care stăteau încolonate la spovedanie erau mult mai înspăimântătoare, însă curiozitatea mea și-a găsit leac definitiv când am văzut o bucată de deget... de fapt, două falange stafidite din degetul nu mai știu cui... Rămăsesem cu nedumerirea: care deget o fi fost, căci index nu părea, arătător nici atât, a mare nu semăna nicicum, până m-a bușit râsul gândindu-mă cum venerează unii.... un deget [care?].

 Așa, deci l-am vârât pe Moș Niciolaie la cutie, am rezolvat și problema cadourilor
 și-am combătut consumerismul, care, însă, rămâne un lucru bun atunci când vine vorba despre lumânări și-alte suveniruri bisericești kitchoase (chiar grotesc de ~), apă sfințită și anafură (așa face? urât...). Din fericire, au depășit repede momentul... (va urma)