La bloc...

     Nu ştiu cum o fi la alte naţii, dar la români, dacă iei trei familii prietene şi le muţi sub acelaşi acoperiş, după o vreme poţi spune că ai o imagine destul de corectă a ceea ce se cheamă “iad”.

     Poate totuşi la canibali să fie mai liniştit: cum pune unu’ de scandal, ăilalţi pun ceaunul  la foc, şi uite aşa, ori se înăbuşă o răzmeriţă din faşă, ori au toţi burţile pline şi trag la aghioase visând la următorul răsculat. În orice caz, sunt mult mai eficienţi şi mai productivi decât primii menţionaţi…

     Blocul în care locuiesc e mic: 15 apartamente pe scară. Vă spuneam eu cu alte ocazii că fără să vrei afli lucruri care nu te interesează şi pe care n-ai vrea să le ştii, gen când e vecinul cutare cufurit şi alte d-astea… să nu vă imaginaţi, însă, că există două persoane care să fie de acord cu ceva, orice, aşa că o şedinţă la bloc e o adevărată babilonie. Zbiară 5-6 inşi în acelaşi timp, 6-7 vorbesc despre alte chestii…

     Deschiderea şedinţelor este întotdeauna făcută de femei, care discută aprig problemele urgente ale blocului (viziunea lor). Desigur că în discuţie se strecoară şi înţepături (atunci când vreo indisciplinată contrazice vorbitoarea), care cel mai adesea fac referire la mâncăruri cu miros puternic de ceapă călită (eventual chiar arsă), contestându-i astfel talentele de maestră în artele culinare ăleia de a îndrăznit să o întrerupă, sau, se mai face referire şi la florile stropite din belşug cu apă, sau la câte un soţ sosit la ceas de seară şi care a fost văzut în nu ştiu ce stabiliment în care se consumă băuturi beţive. Asta dacă nu se apelează la artileria grea: secrete mărturisite la o cafea, într-un moment de slăbiciune… aşa se naşte o vrăjmăşie de durată. Când în sfârşit este închisă gura uneia, alta îşi aminteşte de o râcă mai veche, în ‘914 toamna, când cutare a cules toate vişinele din pom şi a rupt o cracă, care cracă, în cădere, a speriat trei pisici, care s-au urcat pe capota maşinii, au făcut sex de spaimă, şi au râcâit vopseaua. Cine plăteşte nota de plată de la vopsitorie (daune colaterale), ha?

     După un episod de genul ăsta, se spurcă între ele şi pleacă (nu ştii cărui drac să-i mulţumeşti pentru asta), păstrând supărarea pentru următoarea jumătate de an. Cu puţin noroc, nu-şi mai vorbesc şi chiar e linişte…

     După runda de vandalizat morminte vechi şi dezgropat morţi şi mai vechi, de obicei, muierile obosesc (sau se simt uşurate că şi-au spus oful), discută chestii mai neutre, gen care piaţă e mai bună, ce reţete mai încearcă mâine, apoi se retrag în bârloage lăsându-şi bărbaţii să dezbată mărunţişurile (problemele blocului, uitate între timp, printre atatea dispute majore).

     Eh, de data asta, nu fuse chiar aşa, dar pe aproape. S-a constatat că la noi pe scară, nişte utilităţi plătite la comun, au valori suspect de mari (chiar sunt), şi a apărut suspiciunea că cineva s-a branşat ilegal pe ici, pe colo (electricitate, căldură, apă). A sărit ca ars un vecin de la parter, unul care mai bine ar fi tăcut, dat fiind faptul că avea nişte antecedente cu furtişaguri d-astea necontorizate, şi d-aci, toate urgiile naturii asupra lui s-au abătut. Decât că fiind secondat de mumia de mă-sa (aia de care ziceam că are o potaie cel puţin la fel de bătrână ca şi ea, şi la fel de urâtă: nu eşti sigur că e câine, poate la fel de bine să fie şi vârcolac, după cum şi baba aduce cu un trol), s-a lăsat cu blesteme (ale lui Arghezi erau blânde pe lângă ale smochinei ăsteia), fuste ridicate pân’ la cer, iar fiul, îmbârligăcios şi iscusit la limbă, a dirijat discuţia în altă parte, şi toţi adormiţii au uitat de motivul răzmeriţei. În cele din urmă, s-a dovedit că n-au uitat, dar le era frică de represalii şi blesteme. Na, că n-a crăpat Lostriţa!

     Concluzie: vreo trei ore de bâlci, timp în care toţi trecătorii s-au distrat pe gratis (dacă-mi dădea prin gând mai devreme, ieşeam măcar cu nişte pungi cu floricele, zic eu că la 3 lei/ punga, aş fi scos ceva profit), timp în care toată lumea s-a bălăcărit cu toată lumea, după care toată lumea s-a împăcat cu toată lumea, vecinul a rămas cu improvizaţiile lui, iar noi plătim în continuare confortul şi căldura lu’ vecinu’.

     Eu nu pot ca să îl blestem, dar nici n-ascund că îi doresc, din adâncul inimii mele, ca toţi plozii lui să fie cinstiţi, d-ăia care să plătească un bun până la ultimul bănuţ, să spună numai adevărul şi să-şi plătească toate datoriile. Şi să le fie frică de troli…