luni, 5 martie 2012

Mâncăm şi noi ceva? (I)


     Ieri am ieşit să batem parcurile. Am mers întâi în Carol, apoi în Tineretului. După vreo două ore de plimbare ni s-a făcut foame, am şi îngheţat puţin, am şi obosit puţin… Hai la restaurant. Care? Oricare! Foamea mea nu face mutre… Bine, hai.
     La ieşirea din Tineretului (mă rog, intrare, ieşire, după cum abia aţi picat sau plecaţi din parc), cea care dă spre Şincai, sunt două restaurante funcţionale, noi l-am ales pe cel care părea mai răsărit. (Asta se întampla pe la două şi ceva, trei fără.)  Intrăm- full.

Cred că dacă ar fi avut mese şi pe tavan, şi acelea ar fi fost ocupate. Zic: căutam altul? Lasă, mai bine stăm aici, dacă tot am intrat (soţul ochise o masă liberă). Mergem cu toţii (4 persoane plus copil), găsim şi nişte scaune libere (la masa de patru persoane erau doar două scaune): făceau de “cuier” pentru haine şi genţi pe la alte mese. Înăuntru nu arăta rău, dar nici grozav. Cred că erau în jur de 20 de mese, puţin cam prea înghesuite pentru că n-aveai pe unde trece fără să deranjezi alţi meseni (ne scuzaţi, scoală fundu’, trage scaunu’, mulţumim, cu plăcere, vă rog, nu face nimic). În fine, ne aşezăm, dezbrăcăm, ne facem şi comozi. Stăm vreo 10 minute, cum nu venea nimeni, începem să ne aruncam privirea prin sală: oare la ăştia se comandă la bar? Nu cred, să mai aşteptăm 5 minute, şi apoi mergem la bar…     Într-un târziu apare un nenea care debarasa mesele (probabil patronul, dacă e să te iei după atitudine şi un aer de oarecare cocoşism), aterizează şi pe lângă masa noastră şi soţul îl întreabă de meniu… “Imediat” vine imediat răspunsul, decât că meniul a venit imediat ce s-au mai mistuit zece minute... Atitudinea domnului: parcă era obosit, parca era plictisit ori agasat. Ne uităm, cercetăm, alegem, vrem să şi comandăm. N-aveam cui să facem un semn mai mult sau mai puţin discret. Se mai eliberează o masă lângă noi, se ocupă instantaneu…
     Apare nea ăla, debarasează masa, curăţă, scutură, noi scâncim ceva, el nu ne vede, nu ne aude (eu aş zice căci... cu intenţie, pentru că ne-a văzut, se îndurase să ne dea doua meniuri, dar se purta de parcă îşi făcuse o listă în minte cu ce are de făcut, cap de listă fiind "ignoră-i, ignoră-i")...dispare.
     La nici 5 minute vine o ospătăriţă, le aduce ălora o scrumieră, le ia comanda. Noi, înfometaţi, iritaţi: da’ la noi nu mai vine nimeni? Or fi fost ăia mai simpatici… Studiez meniul poate găsesc cum se numeşte locanta… Nimic. Ok… mai aşteptăm puţin. Fum, mult, mult fum, de ţigară. Aerisire prin deschiderea uşii de la intrare. Aveau şi aparate de aer condiţionat, dar chiar nu mi-am dat seama dacă funcţionau ori ba. Mai aşteptăm, facem nişte semne în aer, cu mânuţa, a chemare. Nimic… Trece iar nea ăla pe lângă noi, încercăm să zicem ceva, aparent surzise. Cu totul am stat vreo 30-35 de minute. Ne-am ridicat, îmbrăcat, plecat. Măcar ne-am încălzit bine, ne-am odihnit picioarele. Minus afumatul, dar mai faci mofturi când şezi la căldură pe dijaba? Mai erau şi alţii nemulţumiţi, impacientaţi, dar după câte am văzut, aceia mai pofteau udeală, că de mâncat, mâncaseră…
     Personalul: o doamnă la bar (probabil soţia domnului), domnul acesta, o fătucă ospătăriţă, şi parcă am mai zărit un flăcău la bar. Asta-i tot ce s-a putut vedea printre rotocoalele de fum… Poate că din cauză că era duminică, poate că din cauză că locanta era plină (mai aveau şi vreo 5 mese afară), poate şi din cauză că nu aveau personal. Sau mai ales. Nu ştiu cum se numeşte, probabil că-i deschis de curând (mobilier nou, deloc uzat, feţe de masă noi, pardoseala netocită), dar parcă nu i-aş da multe şanse (eu sigur nu mai calc pe acolo).
     Nota pentru moi: Local plin ochi nu înseamnă şi local bun, cel de mai sus era plin pentru că era singurul din zonă. Celălalt pe care l-am zărit în vecinătate era mai mult bar, şi mai mult terasă în aer liber, ăştia pe care i-am vizitat aveau un meniu bogat… numa’ în pizza (parcă cea mai ieftină era 15 lei şi cea mai scumpă ajungea la vreo 20 de lei), n-am reţinut dacă mică, medie, mare, dar presupun că mică. Bere, răcoritoare, cafele. Nu ştiu preţuri, nu m-am mai uitat… De mâncat, într-un final, tot am mâncat, peste drum, la Bucur. Vine şi povestea aia. A fost amuzant şi acolo. Oarecum.

Un comentariu:

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...