luni, 5 martie 2012

Mâncăm şi noi ceva? (II)

     Dezamăgiţi, am purces la drum în căutarea unui alt restaurant. Mergem spre “La Bucur”, singurul care ne-a venit în minte, şi mai apropiat. Oarecum antrenaţi după experienţa de mai devreme, convenim să intrăm, să aruncăm o privire şi de culegem vibraţii negative, bad juju, să plecăm. Ori spre casă, ori spre prima şaormerie…

     Intrăm. Ne întâmpină un picol, ne dă bineţe, ne duce la masă. Noi uşor încântaţi. Eu mai puţin: ştiu că de obicei politeţurile şi zorzoanele costă. Mai târziu am văzut că a fost doar o coincidenţă; nu stătea nici dracu’ în poziţie de băţ la uşă să întâmpine oaspeţii: trecea şi el p-acolo şi am răsărit noi. Era, însă, o măsuţă d-asta (n-am idée cum se numeşte), pe post de “recepţie”, dar am eu o banuială că este folosită numai la nunţi, botezuri şi alte sindrofii, când e plătită o hostess special pentru asta.
     Am remarcat cămaşa scoasă din izmene a unui ospătar. Naşpa. Măcar să fi fost un model care să se poarte p-afara… Heeei, la ce vă gândiţi?! La cum este decorat localul, ar fi mers să le pună nişte şorţuri lungi. Legat de décor: drăguţ, parcă nu prea primitor, cumva auster, rece, impersonal; nu prea aveau ce căuta vasele pentru gătit din alamă spânzurate de tavan… şi o încercare de dulap “vintage” lângă bar, reuşit (un bufet vechi recondiţionat, îi lipseau parcă nişte decoraţiuni, nişte broaşte cu cheie, prea era "chel" totuşi), dar nu se încadra deloc, mai ales că era vopsit culoarea untului, în vreme ce tot mobilierul din restaurant era negru şi maro. Şi alt stil… Am mai văzut eu nişte nepotriveli, dar cam prin ceaţă, din motive de foame, d-aia nici nu mă bag să vorbesc despre ele până când nu mă mai duc o dată. Oricum, printre atâtea chestii închise la culoare, ăsta era picat din alt film.
     Fum şi aici. Mult, dar fiind localul mai spaţios şi mai înalt, fumul urca bucuros spre tavan, nu se oprea în nasul nostru (tre’ să vă amintesc că sunt fumătoare, în general nu prea mă deranjează fumul, dar… nici chiar nori).
     Merem la masă, şedem, ne punem pe aşteptat. Şi acum începe…
     Cum intri în restaurant, în stânga, lipit de perete, se găseşte un bar. Întreaga sală este compartimentată (fumători, nefumători). Acum cred că se fuma peste tot, aşa că n-aş putea spune unde-i la fumători şi unde la ne~; şi aici era plin. N-am văzut prea bine toată sala (bună ideea cu paravanele pentru intimitatea mesenilor), dar cred că toate mesele erau ocupate. Mai erau vreo două mese libere (asta unde ne-am proptit noi, şi una în faţa uşii de la intrare). O masă de lângă bar era ocupată de un domn (ori patronul, ori şeful de sală, n-aş şti să spun précis), şi o doamnă (aş spune că soţia dânsului şi contabila biznisului). Doamna cu un laptop, domnul cu un rebus, mai şedea la masă, mai zbârnâia prin sală, împărţea ordine. Tot domnul ne-a adus patru meniuri proaspăt culese de către dânsul de la o altă masă. Amabil… Relativ repejor (maxim zece minute), aveam udelile pe masă. Poate şi pentru că masa noastră era aproape de bucătărie şi ospătarii vrei-nu-vrei se mai împiedicau de noi, dar chiar nu am ce reproşa la capitolul promptitudine/ servire. 
     Eu am sărit peste aperitiv, am luat sniţel din piept de pui cu piure de cartofi (aş fi putut mânca treaba asta şi acasă, dar la foamea pe care o aveam, am calculat că ar fi bine să nu comand vreo chestie migăloasă ce trebuie bibilită, ori exotică, ori cu specific străinez, mai ales că la un restaurant cu specific italian am comandat lasagna – cică să văd şi eu cum o prepară un chef italian – şi tare dezamagită am fost pentru că nu s-a putut mânca… Talpă de pantof dacă era, şi tot reuşeam să rup din ea: p-asta n-am putut s-o tai şi s-a strivit ca dracu’, a curs umplutura… Cred că era şi cuţitul tocit, dar şi lasagna aia nefăcută, şi la cât de tare era, aş spune că nu foloseau aluat făcut de ei, ci din comerţ, prea era sticloasă. Dar arăta bine în farfurie… făcea frumos si mirosea bine. Mă rog, un fel de castron, o farfurie cu marginile mult prea ridicate ca să fie farfurie întinsă, dar prea mică panta să se poată numi farfurie adâncă, şi cu baza mult prea mică să poţi tăia ceva, dar eu sunt îndemanatică… Nu mai zic de tiramisu: făcut cu pudding la plic şi un rahat de frişcă la tub, blat de pandişpan uscat şi tare ca naiba, presărat în duşmănie cu cacao pudră pe deasupra, asta ca să nu se vadă că frişca din tub se descompune repejor, nu are consistenţă de frişcă bătută, mai densă… Mai era spârcâiat artistic un sos caramel, bănuiesc că made în plic ori tub. În fine, gata paranteza. Rahat, că au fost scumpe ca dracu’ şi am plecat şi nemâncată. Să fi luat şi eu un pahar, ceva, să mai reduc din pagubă… Nu spun decât că-i prin centru, niţel mai sus de Rosetti), şi acolo m-am oprit. 
     Oricum nu mă mai ţineau picioarele să bântui oraşul după alt restaurant, dar parcă nici n-aş fi vrut să plecăm cu toţii cu burta lipită de şira spinării şi să mâncăm tot acasă (şi să ne înghiţim dezamăgirile zilei). Cu mâncarea am aşteptat vreo 20-25 de minute, dar de data asta n-a fost supărător, pentru că am avut parte şi de distracţiuni. 
     Un tânar (probabil fiul domnului descris mai sus), n-aş putea să-i dau o vârstă, dar cred că până în 30, poate chiar mai tânăr de atât, neras, cam rotunjor, fleşcăit, şi masiv pentru a-i aprecia corect vârsta, făcea şi de ospătar, deşi nu avea ţinuta, burta se potrivea oarecum cu domeniul biznisului, însă nu şi hainele: purta nişte blugi cu talie medie, un albastru spălăcit, şi un tricou gri, cu mânecă scurtă, şi mulat. Şi puţin cam mic pentru gabaritul domnului. Trecea pe la mese aplecându-se plin de graţie în direcţia clientului, moment în care juma’ de sală îi admira fundul şi chiloţii roz cu un imprimeu mărunt şi şunculiţele revărsate peste curea. Asta una… după ce lua comanda, pornea sprinten, cu pas săltat si tricoul mulat pe burtă şi pe piept, prin care se ghicea un buric imens, ca un crater, către bar, moment în care, sânii începeau să-i fâlfâie haotic… Oh, mama! Şi burta-i ieşea pe sub tricou… sorry… mie mi s-a părut amuzant, chiar foarte. Si nu m-am holbat! Am privit discret. Pe furiş. Poate dacă eram cu capsa pusă, mi s-ar fi părut şi mie dezgustător.
*
     A venit mâncarea: nu am ce comenta, dar dacă eram atentă la gramaj, aş fi putut cere juma’ de porţie şi aş fi putut lua şi un desert (nu prea obişnuiesc să comand toate felurile înainte, ci pe parcurs). Nu m-am gândit, dar ce-i drept, mi-era foame. Două şnitele din piept de pui, sănătoase, cât o palmă de pescar lipovean, şi porţia de cartofi alături. Décor: un ciuf de pătrunjel înfipt în turnuleţul de pireu, o felie de roşie. Nu prea multă imaginaţie, dar puţin îmi pasă. Să nu fie aruncate cu praştia, catapulta, ori amestecate… Habar nu am cu ce-au asezonat bechamelul (probabil un condiment la plic), dar nu delikat ori altă bază pentru supe, cum se poartă prin alte părţi. Era gustos, cu slab un iz de usturoi, potrivit de crocant, nu "lăsa" ulei. Cartofii: cartofi “adevăraţi”, nu pireu la plic. Pastele carbonara şi ciorbiţa de găină au fost grozave, porţii generoase. Pâinea era îmbietoare şi mirosea bine. Probabil coaptă pe vatră. Aş fi gustat, sau aş fi mâncat un colţ de pâine chioară, numai aşa, să-i simt gustul (sunt mare amatoare de pâine), dar… poate numai dacă luam la pachet. 
     Clătitele grozave, arătau nemaipomenit (zic despre foi). Chiar le mâncai din ochi… pe o parte avea bănuţii rumeni, pe partea cealaltă era uşor creponată, cât să reţină umplutura, bine făcută, dar nu arsă, uscată. Suficient de groasă, cât să apreciezi gustul aluatului. Umplutura de ciocolată nu mă încântă (eu consum cu plăcere clătitele umplute cu dulceaţă preparată de către je, ori mătuşa-mea, Tanti Jeni, şi musai de căpşuni, vişine, nuci verzi ori gutui), nici sosul caramel (mai ales că sunt din comerţ, nu preparate de ei) nu mă încântă, ‘s mult prea dulci şi-mi ameţesc complet papilele gustative, nu mai pot aprecia foile... Plus că-mi lasă multă vreme un gust amar.
     Una peste alta, aş mai mânca la ei. Am stat aproximativ o oră şi jumătate în local, era foarte aglomerat când am ajuns, a durat şi la noi ceva până a venit mâncarea, dar aş mai merge acolo să mai încerc şi alte preparate.

     Ce nu prea mi-a plăcut: tacâmurile aduse în palmă, şi aşezate pe masă. Aş fi preferat să fi fost învelite într-un şerveţel... Nu ştiu dacă o fi un obicei, dar sper că-i o scăpare pricinuită de aglomeraţie.

Un comentariu:

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...