Iar am fost la biserica. Mama m-a rugat si nu puteam s-o
refuz, altfel… eu de buna voie nu prea merg. Pe de-o parte nu regret ca am stat
cateva ore bune la slujba, pe de alta parte ma intristeaza. Probabil ca din bruma de cititori care se mai
ratacesc p-aci, o sa mai pierd cativa dupa ce-o sa scriu si treaba asta…
In fine: a fost un alt prilej sa constat imensa risipa de
bani in folosul nu se stie cui. Biserica asta e nou construita, a fost ridicata
in cativa ani pe un teren candva in paragina. Nici nu mai stiu ce-a fost acolo
si daca a fost ceva cu ani in urma.
Parca sa zic ca-mi amintesc vag niste
balarii inalte pan’ la brau si un gard. Zic risipa de bani pentru ca era goala!
Nu stiu daca inauntru erau vreo 50 de persoane, cu tot cu preoti, diaconi si ce
slujitori ai bisericii or mai fi p-acolo, si rudele acestora care asista cam la toate
slujbele… De cate ori treceam pe langa
biserica asta ma gandeam ca… uite ce de
lume vine la biserica. Gresit: ce de lume vine la sfarsitul slujbei si se
aseaza in curtea interioara asteptand sa primeasca pomeni. N-am fost eu prea atenta cand am trecut pe
langa biserica de-am confundat pomanagii cu credinciosii, dar acum am avut
ocazia sa ma dumiresc. In biserica n-are rost sa zic ca este cam ca-n tramvai: vrei sa prinzi un loc si trebuie sa il
ocupi dis de dimineata, cam de cand s-au deschis portile bisericii, pe parcurs
se aglomereaza (adica se ocupa locurile bune), iar daca ajungi suficient de tarziu incat mesele cu colivi sa
fie pline, o sa ai parte numa’ de strambaturi si priviri chiorase din partea
alora pe care-i rogi sa-si mai mute mortii si sa-ti faca si tie loc… Parca i-ai
pune sa sape alta groapa, nu sa mute o coliva trei centimetri mai la stanga. Eu
nu prea cunosc randuielile (din aduceri aminte, caci de multa vreme n-am mai
fost dusa la biserica si mai uit cate ceva, eu zic ca nu-i un capat de tara,
bine ca am mai intrat pe acolo, dar asa ma apuca o pofta sa ies cand vad
treburi d-astea, bine, insa, ca nu uit de ce-am intrat), asa ca fac si eu ce
face lumea (daca va ganditi la banc, vi-l spun eu mai incolo). Nici nu prea am
cum sa gresesc pentru ca oricand se gasesc binevoitoare sa te intepe ca nu stii
sa ceva, iti explica (of course ca in gura mare, sa se observe cata ravna au
depus in retinerea tuturor cutumelor si ritualurilor, precum si cat de neinstruit
esti tu). Whatever… Trecem peste,
ajungem iar la intepaturi. Intre cucoane, desigur, barbatilor vad ca le-a dat
dumnezeu mintea romanului de pe urma si nu prea se calca pe bataturi, prezente
discrete, stau bine camuflati in locul randuit lor, departe de orice ispita si
netulburati ori involburati de cucoane puse pe harta si-n casa domnului [a
carui casa ar trebui sa fie si-n inima lor, dar dupa ce vazui, m-am lamurit ca
la unii exista doar organul]. In principiu intepaturile pleaca de la orice:
locul pe masa, ca aia fost n-a fost de la inceput, ca are perna, cine i-a luat
perna, cine i-a schimbat-o, de ce are, de ce n-are, cine a vorbit, cine si-a
tras mucii, daca i-a suflat de ce i-a suflat, a tusit, a sughitat etc etc. Pe
urma vine studiul: ce coliva, ce castron, ce pachet, ce are in pachet, cat are,
cat n-are, cu ce e imbracata, ce necuviincioasa: cu capul descoperit. Cat ma
gandeam eu la toate prostiile astea si-mi parea rau ca am revenit, am pus ochii
pe niste sarmale de post. Nu stiu ale cui erau, dar mi se facuse o pofta de
simteam ca am stomacul ghem. Urzisem in minte un plan cum ca sa-i dau un pachet
de la noi ca poate primesc in schimb sarmaua, dar pana la sfarsitul slujbei, si
mai ales, cand a inceput imparteala, am cam uitat de pofta mea de sarmale de
post (imi cam place sa le consum, nu prea-mi place sa le fac). V-am povestit
cand am facut eu sarmale de post, cu orez, dupa reteta lui Radu Anton Roman?
Eh, delicioasa compozitie, pusesem si stafide, si… si multe chestii, dar n-am
desarat prea bine nenorocita de varza si-au iesit nasoale, in nici un caz dulci
acrisoare, asa cum le visam eu. Plus ca varza era de cumparat de la precupete
si nici nu vreau sa ma gandesc cu ce-a fost acrita, ca nici aia nu a fost prea
buna, oricum nu intentionez sa invat sa pun varza vreodata in viata asta, mai
ales ca stau la bloc si n-am noroc de-o pivnita ori de-o camara mai mare si
racoroasa. Le-am mancat, va dati seama, dar ce-am mai boscorodit...
Ma uitam si la armata de sfinti si sfintisori pictati pe
pereti – frumoase picturi, n-am ce zice, pacat ca nu se uita nimeni la ele, si
pacat ca nu prea se intelege scrisul ala cu litere inflorate de zici ca-s ori
cuneiforme ori cine stie ce caractere straine de lumea asta, cu greu am
descifrat numele lor, am admirat si vitraliile, si altarul, si mobilierul din
lemn masiv lucrat manual, ce maini de mesteri priceputi or fi lucrat la ele, si
iar zic ca nu vad de ce atata risipa, ieftine n-au avut cum sa fie, nimeni nu
se uita la ele, nu le admira si nici nu le pretuieste. Cu toate ca-mi mai
fugeau ochii la cate-o baba care mangaia podeauna cu fruntea si genunchii si ma
gandeam ca o fi dracul batran de se cazneste asa dupa ce si-a dat ghionturi cu
alte babe si s-a mai intepat cu ele, am avut vreme sa ascult si slujba. Frumoasa,
n-am ce zice, iar popa chiar daruit cu o voce deosebita, a zis doua vorbe de la
el la sfarsitul slujbei care mi-au mers direct la inima: El e bun, mare si
drept, ne iarta, iar noi tot gresim, caci asta ne e firea si fara pacat nu
suntem. A mai zis el ceva de iertaciune si intre vii, adicatelea noi intre noi,
vorbe putine si cu multe intelesuri, dar nu parea sa-si bata nimeni capul cu
fineturi d-astea… Ma rog, in doua vorbe d-ale mele, el s-a exprimat in termeni d-astia d-ai lor, mai
intortocheati si mestesugiti, dar asta-i esenta. Pacat ca mersul la biserica pentru multi inseamna etalare, si ca pentru multi altii e un motiv de-a se considera mult mai buni decat sunt...
Ziceam ca am confundat hoarda de pomanagii cu credinciosii:
cand s-a terminat slujba, a inceput imparteala. Nu stiu cum se face ca dintr-o
data s-a umplut biserica de oameni care faceau coada la mesele astea pe care se
aseaza painile, colivile si ce-a mai adus fiecare de impartit, iar cand am
iesit, afara era alai de nunta. In biserica n-au intrat, desi era loc, biserica
era doua treimi goala, dar asteptau cu traistile goale sa iasa lumea si sa le
umple.
Am vazut cum la altar se merge cu lumanarea aprinsa,
pomelnicul si banul, ca banul il baga un tarcovnic la cutia milei, dar la fel
am vazut si ca se organizeaza cursuri gratuite pentru copii (meditatii la
romana, matematica, engleza, au cursuri de pictura, dans si sah). Ma bate
gandul sa-mi mai abat drumul pe la biserica, sa vad daca chiar functioneaza
treburile astea, poate n-or fi toti popii numai pe apucat… si poate n-or fi
toti oamenii chiar atat de pentru ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate.