Noi împodobeam bradul întotdeauna în seară de Ajun, brad de brad (sau de molid, na), nu de plastic cu globuri de toate culorile, modelele, formele, beteală idem, ba mai făceam și noi ceva decorațiuni din diverse "materii prime" adunate peste an (gen hârtie glasată, ambalaje poleite, ațe și ce ne mai inspira) [faceți abstracție de trendurile actuale în materie de brazi și podoabe, că-i modă cu bicolor/ uni/ color block, brad de plastic, da' să fie plastic eco-friendly șamd], și, deși pândeam bradul-de fapt pe Moș- nu știu cum se făcea că preț de câteva minute lăsăm gardă jos, părăseam obiectivul, iar când reveneam în post, găseam acolo cadourile. Eram în același timp supărate, furioase, mirate, încântate: cum a reușit, că n-am lipsit nici două minute, fir-ar să fie, mai bine nu plecam, mai răbdam puțin, că doar eram bine ascunse... și eram atât de bine ascunse, că sigur n-avea cum să ne vadă, cum se face că a venit tocmai când plecaserăm? Aha, deci înseamnă că știa că suntem acolo... Mai mult ca sigur, că n-are cum... Dar de unde? Câtă încântare, curiozitate, emoții... să desfacem mai repede, să vedem. Sigur, acum dacă le pun pe toate cap la cap, îmi amintesc mirosul de portocale, că se simțea din baie, de pe holul blocului [iar: se găseau portocale peste tot, da' obiceiul vechi se vindecă greu], și ăla era clar un semn că a venit Moșul. Erau ani în care găseam multe cadouri sub pom, ani în care nu erau chiar atât de multe, da' nu-i bai, vene Moșul.
Eram în stare să dormim sub pom și cu greu ne mai lua mama de acolo, că dacă-l speriem pe Moș și ne ocolește și abia așa ne dădeam duse...
Când eram eu într-a șaptea, sor-mea era abia a doua, eu deja aflasem cum stătea treaba cu Moșul, dar tot nu eram eu chiar convinsă că Moșul e mama & tata (nu de alta, da' dacă nu era așa, și afla Moșul că eu nu mai cred în el și mă lingeam pe bot de cadouri?), dar pe sor-mea o tot sâcâia un ticălos d-ăsta de coleg de-al ei de clasă care tot insista s-o convingă că Mosu' e mă-sa și ta-su, da' asta mică se ținea tare (poate la tine, băi, ăsta, la mine Moșu' e Moșu', că am fost cuminte), până-ntr-o zi, când a venit acasă umflată toată de plâns că am mințit-o și că Moșul nu există, e o păcăleală și... ți se rupea inima când o vedeai atât de dezamăgită, tristă, ca și când o dată cu povestea Moșului fusese spulberată inocența copilului devenit brusc un adult lucid, impovărat de faptul că el și numai el este stăpân și responsabil pe și de ponoasele pe care le trage cu diverse ocazii...
Mama și tata au convocat un consiliu de urgență în bucătărie (bucătăria era cartier general-sală de ședințe), unde ne-au invitat și pe noi, subiectul fiind "Moșul". Ai mei ne-au întrebat cam ce credem noi despre povestea cu uite Moșul, nu e Moșul. Noi, cam îndoite și suspicioase, da' ne-am dat drumul la gură și-am spus tot ce am auzit, toate versiunile posibile, inclusiv nedumeririle noastre legate de unele versiuni (gen de unde naiba a știut anul trecut că eram ascunse după canapea, de unde naiba știe el, în general, că cineva stă la pândă, și cum brodește precis momentul în care pândarul s-a furișat spre baie că dacă mai stătea 3 secunde uda covorul), oscilăm între a crede fără a ne mai bate capul cu chestii d-astea încâlcite și generatoare de și mai multe necunoscute (ori nu prea ne plăcea singurul răspuns posibil, încă eram în faza de negare) și Toma Necredinciosu'. Nu știu cât am stat noi în bucătărie și câte căni de lapte cu cacao am consumat în răstimpul ăsta, dar dezbaterea s-a dovedit destul de solicitantă. Nu mai știu care a cerut o pauză, și am dat o tură de casă, și, ce să vezi, sub brad era un morman de cadouri, și ușa de la balcon larg deschisă, de-ți înghețau țurloaiele proaspăt îmbăiate... Buimăciți, ne învârteam cu toții prin sufragerie ca niște găini căpiate, da' noroc că ne-a trezit frigul: haida să închidem ușa, și cân' s-o închidem, ce să vezi? Ditamai pătura înșirată din ușa balconului până peste balustradă! Adunăm țoala- și-asta a fost faza care ne-a pus capac, de-am amuțit instant- țoala era haina Moșului, măi!
Acu' eram supărate nevoie mare, că mai bine mai stăteam în bucătărie, că uite, l-am speriat, și te trezești că rotofeiul, de spaimă că-l prindem în fapt, a căzut peste balcon și s-a lățit că o pleașcă în grădina lu' nea Petrică. Cam cu teamă aruncă sor'mea o privire peste balcon. Jos, nici urmă de Moș împrăștiat, nu era nici spânzurat de vreo țeavă, nici atârnat în antena lu' aia de la 4, nici înfipt în aracii de la roșiile lu' nea Petrică, deci Moșul a scăpat. Clar a picat în sanie. Da' nu o îngheța Mosu' fără haină?
Doi copii zbierau în balcon de mama focului: Moșuleee, să vii să îți iei haina (ne trăznise prin cap și s-o păstrăm suvenir, că sigur are el câteva rânduri de schimb, dar aveam și mustrări de conștiință, că nu se cade să păstrezi ce nu-i al tău), că uite, a rămas aici la noi! Să știi că nu mai stăm să te pândim... A doua zi, toată lumea care a venit în vizită a aflat pățania din Ajun, ba chiar a avut privilegiul și onoarea să pipăie haina moșului, să se fotografieze cu ea (ăia care aveau film). Ce să mai, veneau odraslele din vecini să vadă haina aia cam cum merg babele azi la moaște sfinte. Bine, toți se dădeau sceptici, toți ziceau că-i o păcăleală, că nu e haina lu' Moșu', că... Da' n-a mai crâcnit unu' când s-a auzit că am lăsat haina peste noapte în balcon, cu geamurile închise (pe dinăuntru, desigur!), și a doua zi nu mai era haina acolo... [murăturile erau, carnea în untură era, cârnații, caltabosii și leberu' erau la locurile lor, care spânzurate pe sfoara de rufe, care la presat sub tocătoare grele de lemn, canistra cu benzină era plină, la locul ei-ce să-i faci, greu a dispărut obiceiul ăsta-deci să faceți bine și să nu mai rânjiți cu fumuri că a fost un hoț, da?! că n-avea cum să ajungă pân' la 6, plus că balconul ălora de lângă noi era închis!]
***
A aflat povestea și tăntălăul ăsta de-o tot supăra pe sor'mea, da' tot nu se potolea, că-i o păcăleală, că o fi, c-o păți. Ce folos, că era singurul care mai zicea treaba asta cu toată gura, restul erau încă fermecați de istorioara asta, și păreau destul de încântați să afle că un Moș Crăciun d-ăsta rotofei, cărunt există pe undeva, chiar dacă ei primesc cadourile de Crăciun de la mama și tata... și mai târziu, când știam sigur de unde vin cadourile, încă mai stăteam cu sor'mea pe covor, lângă brad și așteptam să vină Moșu'. Venea mama, ne spunea vechea poveste, că dacă mai stăm mult, pe Moș o să-l ia somnul așteptând să plecăm noi și te pomenești c-o să uite să ne lase cadourile sub pom.
Nu mai cântăm de mult colinde, nu mai facem nici scenete, nu ne mai rugăm de tata să ne ridice sus, să punem vârful. O vreme am așteptat colindătorii, dar nu știu de ce s-au rătăcit, n-au mai ajuns. Niște copii ai nu știu cui mai vin uneori cântând doua versuri din nici ei nu știu ce colind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate.