luni, 18 august 2014

Pohta ce-am pohtit...

      De câteva sute de ani visez să consum niște midii... Gătite, nu crude. Îmi place și carnea crudă, dar... crud uscată, să zicem. Și afumată ușor, să nu uit. Și aici aș băga pastrama (porc, vită), slănina (cu un strop de șorici și un firișor de cărniță, numa' cât să nu fie monoton stratul ăla alb de zăpadă), asezonate cu piper, boia dulce/ iute, un iz de usturoi, și fumul... Uscate bine și... nu mă dau în lături de la carne crudă, însă mărunțită și amestecată cu săruri, ierburi și piperuri... însă în cantități mici. Dar să revin la isprava mea de azi: voiam o bucățică de porc, pe care am cumpărat-o, dar, ca de obicei, cu una plec în gând, și cu alta vin acas' ceea ce cauzează și la buget, și la timp petrecut în bucătărie. Da' de data asta n-a fost exclusiv vina mea, a fost vinovat musiu Bâzdâc, pentru că el a început primul!
     Așa, ca chestie, simt eu nevoia să precizez: m-am obișnuit să merg la cumpărături cu listă și cu burta plină, pentru că - se știe - foamea și pâinea (după unii) prostesc omu'. Ca de obicei, sunt parțial de acord: la un codru de pâine proaspătă, cu coaja crocantă și mirosind a drojdie n-aș renunța în ruptul capului, chit că mă fac cât malul, însă,, nemâncată la cumpărături nu merg pentru că întotdeauna ajung să cumpăr mai mult decât îmi trebuie și multe chestii inutile, dar asta e problema cu foamea: ai mânca și scaieți și ajungi să vâri în coș toate prostiile... Și uite așa am ajuns să mă încadrez binișor în buget, da' azi, după ce-am dârdâit dimineață în stație de stăteam numa' cu nasu-n batistă, iar la prânz am mâncat o salată de roșii peste care-am aruncat un praf de sare și un strop de ulei, cu caș zdrumicat și pâine prăjită... e cumva de la sine înțeles că cân' m-am văzut între grămezile de ingrediente îmi veneau numa' idei din burtă, nu din cap... Așa că cân' m-a tras de-o aripă jumătatea mai pofticioasă către pescărie, am cedat, am zis că treaba lui.

     El avea pofte simple, niște puțișori d-ăia de se-nvelesc în făină și se aruncă în tigaia cu ulei, io... aveam de mult doruri neostoite. Neostoite, neostoite, dar ținute în frâu de nenorocita de alergie despre care nici în zilele noatre nu m-am lămurit de la ce anume mi se trage și care-mi terorizează existența efemeră... Da' azi n-am mai putut și am cedat: aveau ăia midii proaspăt pescuite. Se poate spune "pescuite"? Puțin contează...

     Puțișorii, adică 'amsiile, arătau prea bine și erau prea drăgălași ca să poți rezista. Și am luat acas' câteva zeci, poate chiar sute, iar scoicile... Băloșeam! Mă uitam la ele, și ele parcă mă strigau! Am luat și d-alea. Fiecare cu a mă-sii: el cu puțișorii, io cu midiile. Cine credeți că s-a ocupat de trebile astea în bucătărie? Moi, desigur...
     Peștișorii... vis: proaspeți, numa' că nu mișcau. decât că plini de mațe. Nu știu dacă s-or curăța ori ba, da' io am zis să da. Habar n-aveam că am talente d-astea (deși aș avea de unde moșteni, că tataie era pescar, da' era soiu' ăla care prinde peștele, se pozează cu el și-i dă drumu' înapoi în baltă, iar dacă vrea să și consume, cumpără), mai ales că mie nu-mi place neam peștele de apă dulce, și mai ales, cu oase... Da' un șalău, un păstrăvior, o știuculiță, un somotei... n-aș zice pas.
     Așa, și cum ziceam, aveam vise cu midii. Mi-era cam frică, da' acu', cu foamea-n sân, mi s-au întunecat mințile, pescarul vrăjitor, cu vorba dulce... m-am pomenit cu scoicile în mincioc. Când m-am pus pe spălat scoicile a fost distracție: io le spălam, ele clămpăneau la mine. Peria de la bucătărie n-a funcționat... Ba mai aveau și bălării în cioc și nu voiau să le lase: io trăgeam de bălărie, ele trăgeau... am zis că, las', n-are ce să facă rău: jumulesc din ea cât pot, și restu' las-o-n burta ei, că dă gust buna la zeama aia. Cine-i mai deștept cedeaza primul, n-are ce strica... alții dau bani grei pe alge, io le am bonus.
     Și iată-mă pe mine, sirenuța născută-n spuma apelor clorinate de oraș, mângâind scoicile duios. Cu o mână frecam scoicile, cu alta puneam oala pe foc, bucățica de unt la topit... Niște căței de usturoi dezbrăcați la celea goale de straiele lor străvezii, zdrobiți ușor de-un fund de lemn, numa' cât să-și lase aroma, apoi aruncați în untul topit, scoicile grămadă peste ei, și taman când sfârâia untul, i-am potolit șoaptele cu un pahar de vin, și cu altul mi-am amețit eu nițel pofta, apoi am mai aruncat câteva roșii tăiate cubulețe și o mână de pătrunjel... Nu știu dacă trebuia, dar așa am simțit eu nevoia, de piper proaspăt măcinat, și un strop de sare. Și ca să fiu sigură că nu mă fugăresc midiile-alea turbate, am trântit și-un capac pestea oală.
     Nu știu cât le-am ținut acolo, da' știu sigur că am degustat demi-secul ăla de l-am luat să le țină companie, și nu m-am îndurat să torn trei sferturi de vin peste un kil de scoici, așa că ce mi-a părut a fi în plus, am oprit și-am împărțit frățește cu mine și ăilalți meseni (io și musiu Bâzdâc).  Tre' să spun că a făcut efortul de-a gusta, deși nu-i mare amator, da'i mulțumesc pe-această cale și recunosc că nu pot fi altfel decât mulțumită: mie mi-a rămas mai mult... Aciditatea roșiilor îmbunează dulceața midiilor, usturoiul înviorează, piperul pișcă ușor, vinul iar îndulcește și frăgezește, indeamana la visare, iar algele (pentru care m-am luptat vitejește și mi-am sacrificat manichiura) înviorează gustul sosului și-i dau un aer fițos de mediteranean, deși-s pescuite din marea noastră neagră și sărată-n enspe straturi... Pătrunjelul e coroana de lauri, iar untul întărește toate aromele astea de nu știi ce ți-a lovit papilele gustative mai întâi, și orice o fi fost e detronat de următoarea hoață identificată.
     Puțișorii... nu i-am mai tras în poză, da' sincer sunt mândră și de ei, mai ales că n-au ieșit îmbârligați, contorsionați... Mă rog, cum nu fac obiectul pasiunii mele, deși gustoși, nu vi-i arăt.
     Concluzia mea e: dacă visați, încercați!  Altă dată o să vă povestesc cum am pregătit eu prima dată raci. Sau vânat pescăresc, pentru că deși alții i-au prins și mi i-au pus în traistă, vânătoarea adevărată a început abia când am ajuns cu ei acas'. E o adevărată aventură, mai ales că tre' să-i prepari de vii. Nu înainte de a-i spăla și de-a-i pregăti, ceea ce implică secrete pescărești... dacă n-oi uita, v-oi spune.
PS:  În poză puteți admira și ce-a mai rămas intact din manichiura mea cândva perfectă, oja The One de la Oriflame, Lilac Silk, împreună cu top coatul de la Farmec, Gel Top Coat 3D Efect (Effect i-aș fi zis), și dracu' știe care bază... După două ore de bibilit puțișori și melcișori, e mare minune că mai am unghii...  Ar fi mers și niște paste, da' la pohta ce pohteam... data viitoare, cu siguranță, iar sosul... o leacă mai scăzut.

2 comentarii:

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...