marți, 9 noiembrie 2010

Acte pentru şomaj – ep. III, diplome, certificări, calificări

     Lula calului: mers la facultate după ce mi-a rămas din dosarul depus la ei, şi anume – ce mă arde pe mine – diploma de BAC.
     Dat telefon la secretariat şi intrebat: nestemată doamnă, ce acte îmi trebuie dacă vreau să-mi retrag dosarul, care este procedura, ce am de făcut?

Vocea (o cunosc ca pe un cal breaz, băga-o-aş în mă-sa de nesimţită): Da’ de ce retrageţi dosarul?
Eu: Contează?
Vocea: Bine... Vă trebuie o cerere de exmatriculare pe care o cumpăraţi de la poartă (particular cu copiator îin dotare, scanner şi alte aparate utile pentru studenţi, proiecte etc, mă întreb a cărui profesor este afacerea asta), veniţi cu cererea, carnetul şi legitimatia de student la noi la secretariat, în fiecare zi, de luni până vineri, între orele 12:00 – 14:00.
Eu: Atât? Plătesc ceva pe undeva, mai trebuie ceva?
Ea: Nu. Adică, aici la mine nu plătiţi nimic.
Eu: Păi plătesc, sau nu plătesc?
Vocea: NU!
Eu: Bine, vin.

     La 12:20, eram în poarta facultăţii, cu formularul în mână şi carnet, caiet, la tablă. Merg la secretariat, dau cererea, zic ce vreau, dau carnet, caiet, la tablă, şi fir-ar dracu’ al dracu’, uite ce păţesc:

Posesoarea vocii, cu cur cu tot, de data asta: Aaaa, păi, nu!
Eu: Nu, ce? Am greşit ceva?
Ea, printre nori de fum de ţigară: Păi nu veniţi la mine aşa!
Eu, nedumerită rău de tot: (zic în gând: ’ai să moară mă-ta) ?!
Ea: Păi nu vezi că mai trebuie nişte ştampile pe cererea aia?! Ia dă-mi carnetul!
Dau carnetul. După ce îl cercetează în tăcere, o buşeşte râsul.
Ea: Păi ai o căruţă de ştampile pe el! Cu atâtea ştampile vii la mine? (Ştampilele erau vizele pentru anii de studiu, reducere transport etc, deci obligatorii).
Eu, în gândul meu: Opreşte-ţi câte îţi trebuie, că deja îmi vine să te strâng de gât. Cu delicateţe.
Ea: Trebuia să caşti ochii la ce scrie pe cererea aia, să vii cu ea cum trebuie, şi după aia îţi dau dosarul!
Eu, deja plină de spume: Păi, dacă îmi răspundeaţi corect şi complet la întrebări prin telefon, nu ne mai umpleam acum de nervi nici eu, nici dvs! Trebuia să ghicesc ce scrie pe formular şi care-i protocolul? Cine-i secretara facultăţii, mama, ca să ştiu eu ce tre’ să fac fără să vă mai deranjez cu întrebări?
     Ea tace ca căcatu’n iarbă, eu salut respectuos, şi ies. Belesc ochii la formular şi la locurile libere pentru ştampilele lipsă, şi ce să vezi? Erau patru la număr, de la compartimente diferite, care compartimente aveau şi programe diferite (cel de lucrul cu „publicul”, care mă interesa pe mine, desigur că era redus la intervalul 12:00 – 14:00), şi se găaseau în clădiri diferite, împrăştiate prin tot campusul, începând de la intrarea în campus, până la dracu’n praznic, în fundul grădinii, de ziceai că şi după tsunami ar fi fost mai grupate...
     Zic în gândul meu: mm de vacă idioată-retardată-nesimţită-bufniţă-bătrână-şi-sictirită-pe-viaţă, care mi-ai mâncat tu, mie, zilele din anul I până în anul V şi V bis, şi mi-ai pierdut actele, legitimaţiile, diploma de BAC, şi o dădeai cotită că nici nu le-ai văzut – pe mă-ta de mincinoasă nesimţită, că numa’ tu le-ai rătăcit, da’ nu ştiai cum să te scoţi, şi care, când ţi-am zis eu că mă duc la decan, să le caute el, că-i mai organizat, le-ai găsit pe pervazul geamului, ce dracului căutau ele acolo, sub o scrumieră, pe mă-ta de bufniţă bătrână, că dacă erai mai tinerică, de ciuf te luam - şi care nu te laşi nici când vreau eu să plec de bună-voie numa’ să nu te mai văd în faţa ochilor, că-ţi torn cafeaua aia în cap şi-ţi îndes ţigarea aia aprinsă în cur, de data asta nu te iert, te fac să faci infarct, la cât muntele de nesimţire eşti, vedea-te-aş la patron, fără pauză de pişu, şi cu vătaful suflându-ţi în ceafă! Cred că dacă scoţi o vorbă blândă, mori în chinuri! Până şi Mowgli e mai civilizat şi mai bine educat decât tine, acritură, broscă stafidită!
     Aşa, să revin. Mă aşez în cur pe-o buturugă, aprind o ţigare, belesc iar ochii la hârtie şi-mi fac traseul in minte, cu de un’ să încep şi un’ să termin, ca să fac dracului rost de toate alea patru vize pân’ la două. Merg întâi la bibliotecă, la 5 minute de mers pe jos. Nici în două minute, m-a gasit la catastif, m-a verificat de datorii, mi-a dat semnătura, şi mi-a ştampilat hârtia. Acu’, cel mai apropiat punct de pe traseu, departamentul financiar. Hai acolo. Cel mai apropiat, vorba vine, că era cam pe unde şi-a înţărcat dracul copii. Ajung acolo, femeia amabilă îmi zice: da’ nu v-a spus secretara că ştampila asta este ultima care se aplică pe formular? Sigur că mă uitam la ea ca curca’n lemne, clipeam mărunt şi des, fără să înţeleg ce vrea să zică, numa’ că femeia şi mai amabilă, îmi explică procedura: după ce ai luat de la departamentele x, y şi z, noi suntem ultimii, fără celelalte trei, ciuciu viză de la noi. Zic şi eu săru’ mâna, o întreb dacă mă mai primeşte în cazul în care trec peste oră două, şi ea zice: dacă reuşiţi, eu aici sunt, oricum am program pân’ la 15:30, şi nu-mi cade mâna să vă ştampilez hârtia. Deci, în secunda în care aia a închis gura, io am zis că l-am apucat pe DD de un picior... Şi dă-i şi fugi la următorul punct de pe hartă: catedra de sport. Merg şi acolo, dau bună ziua, zic ce vreau, pac, ştampila, şi salut. Departamentul „serviciul social”: în bălării, ca să zic aşa, în lulă cu satelitul, ajung acolo cu limba cravată, zic şi acolo povestea, mă ştampilează, şi mă întorc la departamentul financiar. Era deja 14:35... Drumurile te omoară, nu alta! Mă ştampilează şi acolo, şi femeia, la fel de amabilă ca şi prima dată când ne-am văzut, îmi zice: da’ să ştiţi că nu cred că vă mai primeşte la secretariatul facultăţii, că-i trecut cu mult de două. Eu, politicoasă, îi mulţumesc femeii, şi-i zic că dacă tot am bătut atâta drum, voi incerca, îmi urează succes, şi încântată de cele patru ştampile, merg spre secretariat. Acolo bat la uşă, îmi plimb fizicul în secretariat, şi zic: am obţinut cele patru ştampile, credeţi că se poate să primiţi cererea asta nenorocită acum şi să-mi daţi dosarul? Una s-a uitat la ceas, şi dintr-o suflare zic: nu mă interesează ce oră este! Şi uite ce mi-a primit mie cererea, a scărpinat dulapul cu sfintele moaşte, mi-a găsit dosarul, semnat de primire, şi sănătate. N-a murit nimeni.
     În fiecare birou în care am intrat mirosea a mâncare, funcţionarii citeau ziare, reviste, etc. Ori îşi terminaseră treburile pe ziua aia, ori nici în cur nu-i durea de ceea ce aveau de făcut, dar măcar au fost amabili, mi-au dat ce-am cerut fără să-mi pretindă o atenţie, o căpşună, o ţigare fină, şi nici nu am dat.
     În secretariatul facultăţii ale cărei cursuri le-am urmat cândva, în tinereţe, trai neneacă: bă, fumau alea şi scoteau fum şi pe urechi, că nu mai aveau pe un’ să scoată pe nas atâta fum! Stacana de cafea pe masă, crănţănele, ronţănele, şi cică aveau treabă. Una freca un document, alta freca alt document, păreau atât de adâncite în treburi, încât chiar credeai ca dau pe spate de la cât de muncite sunt, şi, cum să zic eu, ca să mă pricepeţi voi mai bine: nici măcar nu se uitau la tine, de parcă nici nu erai acolo, puteai să stai cocoţat pe dulap în curu’ gol, iar ele nu te vedeau, te ignorau total. Ce dres glasul, ciocănit în uşă ca sa te anunţi: intrai în bârlog, şi ele stăteau acolo de parcă erau împăiate, făceau parte din decor. Sau de parcă nu ele erau secretarele.
     Şi când te gândeşti că e plin de fosile de pute a formol tot campusul, nu le dai cu curu’ de nas de somităţi ce sunt ’telectualii curului, cică ei pregătesc elitele intelectuale, băga-le-aş sârmă în nas (vată au deja, ca să nu se împută), că tratează studenţii ca pe puşcăriaşi... sau ca pe tâmpiţi. Fosile comuniste...

5 comentarii:

  1. Pentru a-ti rezolva problemele, trebuie sa abordezi, din pacate, atitudinea tupeistei si sa intreci in nesimtire comportamentul acestor functionari.

    RăspundețiȘtergere
  2. deci la mine la facultate alea de la secretariat erau ok..dar sa le vezi pe alea de la master..zici k ii ceri babornitei salariu pe un an de zile..iti vorbeste in 2 peri, te ia la mijto, tipa...

    RăspundețiȘtergere
  3. Tragic e ca de nevoie o sa fac si treaba asta... si la fel ca mine vor face si altii, si uite asa o sa ajungem o armata de nesimtiti. Ce rost mai are sa fiu ipocrita si sa spun ca nu-mi sta-n fire sa vorbesc urat, sa ma rastesc samd cand stiu sigur ca va fi nevoie sa fac treaba asta, si o voi face, pentru ca altfel o sa raman cu degetul in gura, doar pentru ca aia n-aveau chef de munca in secunda aia sau pentru orice alt motiv?

    Acu' chiar ca fac urticarie de nervi: peste tot pe unde am lucrat, mi-au placut sau nu, mi-am indeplinit toate sarcinile de serviciu, corect, la timp, indiferent ca m-a multumit salariul sau nu. Nu mi-a placut, am negociat sau am plecat in alta parte. Pe toti oamenii astia sictiriti de viata si de salariu, ce ii mai retine in postul ala, daca oricum nu le place ceea ce fac, oricum nu fac nimic decat daca este neaparata nevoie, si faceau treaba asta si inainte de micsorarile de salarii si sporuri... Adevarat ca functionarii marunti nu au avut niciodata salarii mari, dar, iar, ce retinere au avut? In fine... Mai am de scris, pentru ca mai am acte de adunat. Poate in alte parti o sa fie mai usor.

    RăspundețiȘtergere

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...