vineri, 17 decembrie 2010

L-am asteptat pe Mos Craciun pana cand Mos Ene mi-a adus somnul in dar- post kilometric!

     A nins frumos astazi (16.12.2010). Putin, dar frumos. Sa vedem maine dimineata cata zapada gasim. E iarna, decembrie, intre doi “Mosi” trebuia sa vina si zapada, pentru bucuriile copiilor astora crescuti numai intre sticle, fiare, betoane, parculete cu gazon din seminte selectionate. Zapada nu mai este pentru mine de mult o bucurie. Sau cel putin, nu ar trebui sa fie, tinand cont de faptul ca sunt adult. Ar trebui sa ma irite, sa ma supere faptul ca zapada asta (cine nu stie ca in fiecare an dupa ce se anunta cu surle si trambite planurile de combatere a fulgilor de nea, toti primarii, fara exceptie, raman fara pasta-n pixul cu care semneaza “ordinul” de deszapezire?). E un soi de voo-doo: o farmazoanca, o baba mesteroaica sau un solomonar pus pe glume, fac o mosmoana si o lasa in calea primarelui, si uite asa, an de an, ca o fi Lis, Oprescu, Halaicu, Basescu zapada face ceea ce stie ea mai bine sa faca: ne invata cum sta treaba cu gravitatia.
     Acum vreo patru ani aveam un alt job, foarte solicitant, intr-un mediu foarte organizat, toate functionau-ceas. La fel au functionat si mosmoanele din calea primarului, sau chiar mai bine decat ceasul intern al firmei noastre, si uite asa, dupa o noapte de ninsoare n-a mai circulat nimic, pana cand s-a trezit 'al de tinea pixul sa semneze ordinul de deszapezire. Eu eram trezita dis-de-dimineata (banuiam ca asa se va intampla), sa plec mai devreme spre birou. Si mult mai devreme am plecat, decat ca n-am fost cuminte sa ma fi luat si pe mine Mosul in sanie, sa ajung sa descui biroul la ora opt trecute fix. Ninsese toata noaptea cu fulgi mari, si vantul si-a facut de cap: s-a jucat cu zapada aia proaspata si a plimbat-o de colo-colo pana a lasat-o pe strada. Nu in gradini, nu pe camp, dar pe trotuare, alei, parcari, adica fix acolo unde n-ai cum sa n-o observi, sa nu te incurci in ea, sa nu o atingi. A venit troleibuzul – eu locuiesc langa un capat de linie: ce fericire sa am sansa sa mai prind uneori un loc pe scaun! – si m-am urcat, bucuroasa ca n-am asteptat prea mult sa se urneasca, decat ca dupa o statie parcursa cu greu, a ramas… in drum. Doamne, ce bucurie a fost pe mine sa pot sa zbier cu toata gura ca as vrea sa cobor! Soferul a deschis usile, si eu, impreuna cu cativa tineri, am coborat si am pornit la drum prin troienile alea (n-am mai vazut ce-am vazut atunci din copilarie)! Eram complet straini, trei femei si doi barbati, si am coborat cu totii: ne tineam de maini, si mergeam in sir indian prin zapada neumblata. Am tot mers asa vreo trei statii, pana la o intersectie la care ajunsesera plugurile, unde ne-am despartit. A fost o chestie… frumoasa, cum se intampla numai in drumetiile pe munte, cand toata lumea iti da binete fara ca sa te cunoasca, iti ofera o dusca de apa, sau un codru de paine, doar asa, pentru ca te-a intalnit pe drum. Ne-am urat sarbatori fericite, servici usor, ne-am pupat cu totii, si ne-am vazut de drum. Spre biroul meu am inotat intr-o zapada – nu chiar pan’ la brau, dar pan’ la genunchi – si am ajuns fleasca la picioare. In euforia aia alba am uitat si codul de la alarma, cei cu care eram de serviciu nu raspundeau la telefon, erau pe la metrou. Am asteptat pana au ajuns, dar de frica unui avertisment scris (exista aceasta amenintare), am sunat una dintre directoare la 8 fara ceva, s-o anunt de starea vremii, starea drumurilor, sa ma asigur ca nu iau un avertisment scris :D. Cand s-au adunat si colegii cu care eram de permanenta, i-am sfatuit cu toata caldura sa faca acelasi lucru (nu pentru ca ar mai fi fost nevoie, déjà anuntasem eu ca am vorbit cu toti si toti ajung tare greu, desi nu vorbisem cu nimeni, insa voiam sa o trezesc, sa o fac sa se uite si ea pe geam). Seful meu direct ar fi vrut sa ne dea voie sa ne intorcem acasa: de obicei cand ninge/ ploua, pica internetul, cablul… Noi fix de internet aveam nevoie, soferii nu puteau pleca. Chiar era o zi de facut paza la birou. Aveam abonament la BGS, chiar nu puteam sa stam acasa cand pazeau aia? Nu. Primiseram de Sarbatori de la niste colaboratori din Spania niste sticle de vin. Am trimis un coleg dupa scortisoara si zahar, si portocale sa facem si noi un vin fiert, sa ne revenim. Cred ca a fost unul dintre cele mai frumoase Ajunuri petrecute vreodata “la munca”. Vin fiert preparat la cafetiera, rasfat total si sfidare a oricarei autoritati, cu o tigara fumata chiar in biroul in care nu aveam voie nici cu un pahar de apa, povesti pe care niciodata nu ni le-am fi spus, glume, rasete, lucruri care niciodata nu s-ar fi intamplat in timpul programului, sau niciodata nu s-ar fi intamplat si punct. Ce face zapada din oamenii mari!

*

Primul meu job. Eram de permanenta, cum altfel, decat in Ajunul Craciunului. Inca mai locuiam cu parintii mei, pe care nu prea ii dadeau afara banii din casa. Apucaseram cu greu si multe socoteli sa facem cumparaturile pentru Sarbatori. Nu stiu daca a contat vreodata atat de mult ce porc sau pui puneam pe masa, cat bradutul ala. Sa miroasa a brad si la noi in casa. Aveam globuri frumoase de sticla, cred ca le stiti cu totii, mici opera de arta. Beteala pe care mama o primise in dar de la bunica ei… Fineturi. In perioada Sarbatorilor, programul incepea de la 6 dimineata, si se incheia foarte tarziu. Nu ninsese deloc in acel an. Cat am stat la biroul nostru, ascunsi in burta adanca a cladirii, a inceput sa ninga, si pe la douasperezece, ne-a spus si noua un coleg ca afara ninge ca-n povesti. Am iesit cu totii in pauza de masa sa cascam gura, si era zapada mai mare decat noi. Ne-au dat voie sa plecam acasa mai devreme, dar cum sa pleci, cand nici picior de om nu mai ajungea pana la noi? Cazusera pana si generatoarele auxiliare de curent, era frig, calculatoarele nu mai functionau, portile automate nu mai finctionau, cartelele de acces nici atat… Ne-am luat inima in dinti, ne-am imbracat si am plecat cu totii, patru lei-paralei , prin nameti. Ca sa ajungem in oras am facut autostopul, si s-a indurat de noi soferul unui autocar: ne-a luat! Mie tocmai imi intrase bursa de la facultate (salariul venea dupa Craciun) si i-am dat 10 lei, de bucurie ca ne-a luat. N-aveam de mers mult pana in oras, doua statii, doar ca prin nametii aia era aproape imposibil sa ajungi. Ne-a adus pana la autogara Militari. Un drum de 10, maxim 15 minute, l-a facut in aproximativ 45 de minute, cine mai circula pe Iuliu Maniu, stie cum sta treaba... si fara obstacole. Nu mai spun ca ne incalziseram bine, se uscasera si hainele de pe noi, incaltarile mele… se topise si zapada din buzunare. Pentru ca tocmai luasem bursa, mi-am invitat colegii la un vin fiert, la o carciuma de cartier, singura deschisa, langa sectia 21  N-as fi intrat acolo nici moarta! Tin minte si acum ca sticla aia de vin facea 9 lei (ma rog, 90.000 la vremea aia), si am cerut sa puna si o felie, doua de portocala, si dupa felia aia, cand a venit nota, vinul nostru facea 12 lei. Si atunci a fost frumos, chiar daca ninsoarea ne-a ingreunat cu mult drumul spre casa. Nu o sa-I uit niciodata pe colegii mei de atunci 

*

Astazi m-a prins nisoarea tot pe drum. Mergeam cu cel mic la o matusa care nu are ocazia sa-l vada prea des. Mi-era si rusine, pentru ca anuntaseram ca vom ajunge la o anumita ora, si am trecut cu mult peste sfertul academic. Am facut comanda la taxi din vreme, dar am fost sunati sa ne anunte ca le este imposibil sa ajunga si la noi. Comparativ cu iernile alea de basm, din copilaria si adolescenta mea, acum a fost doar un fleac de fulguiala, si tot a facut aproape imposibil traficul in oras. Nici macar astazi nu pot sa spun ca sunt supara ta pe ninsoare. Am fost in postura celui care isi pierde serviciul pentru o intarziere care tine de natura, nu de persoana, si poate voi spuneti ca este o dovada de inconstienta, sa te opresti din drum si sa mirosi iarna, iresponsabilitate… whatever. Chiar ca nu imi pasa. Sunt om, simt, traiesc, nu vreau sa pierd si sa sterg amintirea copilariei mele, nu vreau sa ma dezumanizez si sa devin o masinarie de job. Nu numai pentru job traiesc, nu numai jobul ma face fericita. Amira stie de ce, femeile ca Amira inteleg de ce nu doar jobul, reusitele profesionale te implinesc.

O intrebare am: de cate ori v-ati plimbat prin Bucurestiul asta naspa, nasol, urat, gri, si v-ati uitat in sus? Ati vazut ghirlandele de flori sculptate in piatra care impodobesc cladirile de la Romana, sau v-ati intrebat pe la Coloane unde-o fi Piata Romana Nr. 9, sau cat de aproape ati fost de Nicu Alifantis? Povestile mele despre iarna sunt lungi. Nici nu stiu ce sa va spun si cum. Niciodata nu am sa ma supar ca iarna imi taie calea: nu ai cum sa ignore viata, cu toate etapele ei! Te minti singur daca crezi ca poti sa faci niste treburi oricand ai tu chef sau timp. Viata nu te asteapta, in viata nu prea exista “programari”, “agende”! Mie mi-au trebuit vreo zece ani ca sa invat treaba asta. Banii, sau viata?

*

Prima data cand copilul meu a observat zapada, avea deja un anisor. El s-a nascut in octombrie, la sfarsit, era prea mic la prima ninsoare, dar la Mos Niculaie, cizmulitele mult prea mari pentru piciorusele lui se odiheau pe calorifer in asteptarea darurilor (cam asa-I moda la noi, nu ctiu la voi). In Ajunul Craciunului, statea cumintel in carucuior, si tati ii canta colinde, iar mami impodobea bradul. A doua ninsoare, si al doilea Craciun au fost putin mai marcante pentru el. Poate si din cauza emotiilor noastre. Anul acesta, de Mos Nicolaie, a observant ca ceva ciudat se intampla cu mami si cu tati, probabil ca retraiam copilaria noastra prin ochii lui: “panda“. Pentru noi a fost intr-un fel, copilaria lui ii ofera alte perspective. Copilaria ii poate schimba radical viata. Prima ninsoare serioasa de anul acesta nu a trecut neobservata nici pentru el. Sa vedem zapada de maine (de astazi), cat de multi oameni va bucura? Imaginati-va ca anul trecut a racit usor, de la aerul rece tras in piept. Anul asta stiu mai bine cum sa previn raceala. Il voi lasa sa se bucure de copilaria lui, si ii doresc ca niciodata sa nu piarda pe drum copilul din el, si asta va doresc si voua! Poate ca maine-poimaine o sa ne teleportam spre job, casa, gradinita, cresa, piata… Opriti-va din drum cateva secunde. Merita!

5 comentarii:

  1. super postul...dar de ce ai scris de 2 ori aceleasi chestii?Emotiile maica, te coplesira emotiile :-))

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiu, maica ce-i facui, ca mi-a dat numai erori. Nici nu credeam ca am reusit sa salvez ceva :-)

    RăspundețiȘtergere
  3. Daca vrei sa faci bani din ceea ce scrii, incearca Blogmoney si inscrie-te!
    http://aff.blogmoney.com?aid=2647&acid=223

    RăspundețiȘtergere

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...