joi, 10 octombrie 2013

Cica sa intorci o cana cu gura in jos...

     Telefonul taraie disperat. Si-l auzeam de dincolo de usa, caci taman ce ajunsesem acasa. Asa se intampla intotdeauna cand te grabesti ori ai o urgenta foarte urgenta,  nu mai gasesti nimic, iar eu nu gaseam cheile. 
     M-am cautat prin toate buzunarele, am cotrobait prin geanta, dar cum geanta e vesnic burdusita cu de toate n-am prea avut spor varand mana in geanta, asa ca am rasturnat geanta pe covorasul de la usa, si tot nu dadeam de chei. Si telefonul suna intr-una. Cred ca nici nu se oprise din sunat. 

     Deja ma gandeam ca poate le-am uitat pe undeva, le-am pierdut, prea erau de negasit. Mi-am zis ca-l dau naibii de telefon, cine m-a sunat o sa sune pana da de mine, si m-am pus pe puricat meticulos continutul gentii, acum insirat pe pres… Cheile tot nu apareau. Telefonul s-a oprit… Zic, numa’ bine, pot sa ma concentrez la cautat. Si daca tot n-am gasit nimic din ce-mi trebuia, chiar ma gandeam ca as putea sa fac inventarul la ce-am gasit prin geanta mea, si sa organizez nitel calabalacul, dupa care sa-l var inapoi. Am eu timp pana vine careva acas’. Si nici nu termin bine de gandit treaba asta, ca iar incepe sa sune telefonul. Chiar ma gandeam de ce naiba nu suna pe mobil… Nu mai aveam chef nici de inventar, asa ca ma gandeam ca pot sa-mi las catrafusele pe pres, si cand s-o descuia poarta, iau presul ala cu totul si le zvarl in casa si-am terminat cu balciul. Nu stiu ce mi-a venit sa scarpin iar geanta, si numa’ ce-am auzit un zornait de chei, dar al naibii telefon a inceput sa sune iar, de nu-mi dadeam seama daca zornaie ceva la mine-n cap, sau a aparut vreun vecin… Eh, erau cheile mele intr-un buzunar interior de care uitasem ca exista, victorioasa descui usa, o trantesc de mai sa sara din tatana si ma reped vijelios spre telefon. Care se oprise din sunat. Pe display nimic: bateria dusa. Eh… Las’ ca mai suna, doar am pazit usa mai bine de o ora si a tarait ca un greier pe amphetamine, deci e clar ceva nasol.

     Ma duc la baie sa-mi detensionez besica.  Am uitat sa zic ca cat am stat la usa am atacat sticla cu apa minerala, mi-era o sete de-mi crapau ochii… Si suna ala iar… Reusesc sa ajung langa telefon si sa raspund. Era unchi-meu. Chiar ma gandeam cand l-am auzit ca sigur s-a intamplat ceva grav,  unchiu’ fiind batran, bolnav, si m-a lovit vestea: “s-a prapadit Bobita”. “Aoleu, imi pare rau, unchiule… d-zeu sa-l ierte, ca era tanar.” De fapt, nu ma afecta prea tare vestea asta pe mine, pentru ca pe nepotu’ asta al lui nu-l cunosteam prea bine, nu-l mai vazusem de vreo zece ani, da’, na, omu’ chiar era tanar, vreo 40 de ani, stiam ca unchiu’ tinea la el, si stiam ca unchiu’ n-are cu cine alt’ sa vorbeasca, asa ca-i mai ascultam eu tristetile si bucuriile cand ne vedeam, ori prin telefon.  Da’ unchiu de colo, cu glasul stins si tremurat, inecat in lacrimi: nu, nu Bobita a murit, a murit pisoiul! [un birmanez de vreo 11 ani, botezat Bobita].

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...