joi, 20 martie 2014

Nu mai am babe!

     Mi s-au terminat babele! În Berceni parcă eram într-un sătuc suprapopulat și aveam parte numa' de întâmplări și întâlniri de gradul III cu babe care mai de care, aici... ciuciu. Babele de aici sunt cam toate cochete, de modă veche, de ți-e mai mare dragul să stai de vorbă cu ele. Parcă mă și văd la vară în grădina din spatele blocului, stând cu ele pe băncuță, la măsuță, la cafea sau la canastă... Bine, eu sunt incapabilă să învăț regulile jocului, mintea mea refuză sistematic să m-ajute la joc... Într-un timp mi se dusese vestea că rad tot, câștig în draci, dar a pierit și legenda asta o dată cu norocul începătorului, iar dacă ar fi să joc la cacealma... mintea mea refuză să parieze la plesneală, ajung tot la analize, scenarii, presupuneri și... fâs, că dau cu oiștea-n gard.

     Nu v-am povestit nici isprăvile mele de la cel mai recent parastas... Că iar m-am dus de bunăvoie s-o ajut pe maman, că dacă mai stăteam, ori mă linșau babele, ori mă dădea popa afară... Eu n-am vrut să fac răutăți, încerc din răsputeri să mă abțin, dar nu-mi iese... mai ales că a venit și tata. Și Bâzdâcel... că n-aveam cu cin' să-l las. Săracu' copil... Îi place să meargă la biserică, doar că n-are răbdare să stea două ore (aici cam atât ține slujba de sâmbătă dimineață), și începe să se foiască, mai vrea să iasă... Și n-are de lucru o babă și-l trage de mânecă să-i zică șșșt și stai cuminte, fă liniște, d-alea... Adică, na, nu era singurul copil fâșneț din biserică, erau mai mulți, de la nou-născuți, pân' la adolescenți, da' ăștia mici n-au stare. Nici nu poți să-i obligi să stea, și taman când socoteam eu c-ar fi cazul să-l expediez pe tata și nepotu' acas' sau prin parc, baba găsește că n-ar strica să învețe ea minte copiii neascultători ținându-i o predică lu' Bâzdâcel... Nu de alta, dar era cel mai aproape de babă. Zău că n-am vrut, eu chiar m-am străduit să fiu un om mai bun... da' măcar n-am zis-o cu voce tare. Cred, sper... deși, dac-aș fi zis tare se zburlea iremediabil baba, deci... în gând a fost, mai mult ca sigur. Și iacă ce-am gândit: cine dracu' a mai văzut copil cuminte și babă frumoasă! Și nici măcar n-am inventat eu chestia asta, e zicală veche, din popor...
      Și nici tata nu-i ușă de biserică. Îl găsise și pe el să-și potrivească placa și tot mustăcea, își țuguia buzele și nu știu cum reușea, că de fiecare dată când deschidea gura să-mi zică o vorbă, îi ieșea vorba cu un șuierat pe model Năstase de răsuna toată biserica. Mamă, și ce acustică are! Și așa mă trecea câte-un fior de râs... Și eu tot nu renunțam la ideea de-a fi un om ceva mai bun, măcar câte puțin, până reușesc mai mult, așa că i-am expediat la plimbare, mi-am reluat mutra smerită și-am rămas pe poziție să păzesc coliva, cu mâinile împreunate în poală... Nu c-ar fura-o cineva, că v-am mai zis că nu poftește nimeni la colivă, nici picat cu ceară... Și-am tot stat eu stâncă neclintită până când m-a rugat o babă să mă aplec și să-i dau coșnița de sub masă. Și m-am aplecat... Și baba s-a gândit să mă ajute cu un brânci, c-a alunecat din strană fix când dibuiam toarta pe sub masă, și s-a oprit taman în dosul meu, de-am futut un cap în piciorul din lemn masiv al mesei de-a sunat a gol. Și cu ecou, că doar v-am mai zis ce acustică bună are biserica. Și un microfon plasat strategic. Acu' să nu vă imaginați că a sunat a gol piciorul mesei, că nu suna el a gol nici dacă era ros de carii... Și fix că mi-am zis iar în gând: ce dracu' a mâncat-o și p-asta-n dos să se frichine taman acu', că doar nu m-a trimis în pivniță după vin și-am uitat să mă întorc, m-a pus să-i dau coșnița... doar nu-mi băgasem botul în ea să-i halesc bunătățile... grijania mamii ei de babă...

      Pe urmă m-am gândit că sigur mătușă-mea s-ar fi întristat dac'ar fi avut cum să mă vadă și m-am străduit din răsputeri să stau și eu cuminte, numa' că mi-am amintit că am uitat să dau pomelnicul cu sufletele celor adormiți, și văzând babili de lângă mine că frunzăresc pomelnice, l-am scos și eu pe-al meu din buzunar să-i inventariez pe ai mamei și-ai tatei. Erau cam toți... Numa' bine, că mi-am mai amintit și de tataie când am ajuns la neamurile de la țară: purta și el placă, și când îl supăra câte-o scroafă că dădea iama-n lucernă sau în porumbi, o fugărea prin grădină s-o mâne înapoi în cocină, și mai zvârlea după ea câte-un cocean de porumb, un cartof, o ceapă, câteodată dădea și cu roșii, și suduia de mama focului, de zburau prin curte numa' ozeneuri: sorii mă-sii, dumnezeii, căpisterile și cristelnițele ei de scroafă pofticioasă... și după suta de metri araci, se oprea în loc să-și potrivească placa, și iar zvârlea câte-un bolovan însoțit de-o înjurătură meșteșugită în direcția scroafei...
     Și mi-am amintit și de Lili, iapa de rasă, mândria unchiului meu. Alde tataie n-a avut niciodată cai: numa' boi și măgari, nici tatamare, Bâtu', socru-său n-a avut, nici ai lui... Cumnatu' lu tata a avut acas' la Obârșia, la mă-sa, numa' cai frumoși, și-a reușit să-l îmbârlige pe tataie să-și ia și el cal, și l-a pricopsit cu Lilica, iapa sură, tânără și frumoasă. Și de rasă. Nu mai văzusem eu cal așa de-aproape, adică al nostru, la noi în curte, niciodată. Era și deșteaptă, îmi mânca din palmă. Da' eu pitică, iapa cât bradu', trebuia să mă cocoț pe un scaun să-mi ajungă mâna până la ea...
     Până am mers odată cu iapa înhămată la căruță, și-a pornit zuza la un galop cu căruța atârnată în dosul ei, pe drumul ăla care duce la câmp, o scurtătură care trece printre cimitir și via din deal. Proastă idee să-i zică galop, ce dracu' se grăbea așa tataie, că doar nu se se ducea la gară, mergeam la câmp, și câmpul clar nu pleca nicăieri... Zdrăngănea căruța prin hârtoapele alea de ziceai că se dezmebrează, iar noada mea nu mai făcea față nici cu preșul făcut periniță dedesubt... Și nu știu ce-a i-a pus el în traistă să mănânce, da' pot să jur că avea eșapamentul defect -Lilica, nu căruța- că mirosea a carbid de picau și păsările din cer. Bine, tataie n-a murit încă, da-i cam dus pe miriște, cu parkinson, alzheimer... Ducă-se pe pustii... Boalile, nu tataie... Și mai avea Lili o meteahnă: când mergeam cu ea pe șosea, se oprea la fiecare cârciumă din drum, așa se învățase la ăl de ne-a vândut-o, că ăla era mai pilangiu, și întotdeauna făcea turul birturilor. Nu se dădea Lili dusă, neam! Trebuia unu' să coboare, să intre-n cârciumă și să îi aducă bomboane. Le ținea în palmă, i le dădea, da' și Lili era tipicară: lua cu buzele câte una, nu se lăcomea să le ia pe toate odată, și nu se lăsa până nu o crănțănea pe toată, apoi o lua pe-a două, și tot așa până dădea gata punguța de dropsuri. Cranț, cranț, tacticoasă, elegantă, dădea din cap că vrea și apa (nu voia să-și strice dinții), și apoi, mulțumită dădea un vânt și haida mai departe, ăla era semnalul că pleacă trenul...  A vândut-o, că începuse să întindă gâtul peste gard și i-a stricat tufa de leuștean, și când a vrut să dea cu roșii după ea, asta s-a supărat, a mihăhăit la el și a vrut să-i ardă o scatoalcă peste bot. Și i-a ars-o, decât că nițel mai jos și i-a rupt două coaste...

     Tot el avea ceva de împărțit cu Fulgana, vecina din vale. Că cică i-a tocit gardu': asta când venea de la câmp, plină de țărână și de paie, o apucau mâncărimile, și se oprea mereu la noi la portița de la grădină să se scarpine. Da' era o doamnă, nu se scărpina cu copitele, se oprea-n loc și-și freca umerii de gard, cum mai fac măgărețele când nu le dau muștele pace, și tataie zicea că i-a strâmbat o ulucă. Dă-o în brânză, mă tataie, că doar nu era elefant să dărâme gardul, că era gard din plăci de ciment, nu d-ăla din uluci... Era Fulgana mare, da' nu chiar cât malu'. Și când o mai vedea pe Fulgana că-și face cruce când trece prin dreptul bisericii, nu pentru că era ea bisericoasă [mergea la biserică tot ca bărbații din sat: numa' la Paști și la Crăciun, și atunci parcă era adusă cu arcanul, se chinuia rău], da' peste drum de biserică era și cârciuma aia de apucase să-i zică lumea "bufet" (nu-mi amintesc ce se vindea acolo pe vremea lu' Ceașcă, da' așa-i zicea atunci, și nu s-a mai obosit nimeni să-i zică altcumva: unii mai ziceau "la Ninel", da' cum era să zică Fulgana, femeie măritată, cu bărbatu-n bătătură "mă duc pân' la Ninel", mai zicea și ea "mă duc pân' la Niculina lu' Ninel al babii Stanii lu' Ilie", da' toată lumea o vedea că intră la bufet, și toată lumea știa că Niculina nu stă la vânzare, la fel cum toată lumea știa că Fulgana nu merge la Ninel, da' de când li se uscase via, nu se făcuseră nici boambele să facă țuică, s-a spurcat la coniacul de la bufet), tataie ne zicea că Fulgana face niște cruci mari, că-i dracul bătrân, și e greu de biruit. Ce vorbă o mai fi fost și asta?
     Cam la asta mă gândeam eu când vedeam pe baba aia deranjată de copiii necuminți că-și făcea cruce largă în slow motion cu privirea rătăcită printre sfinții de pe pereți... Și apoi, am văzut iar o băbuță pricăjită (am mai văzut-o și-n alte rânduri), și mă uitam la ea, săraca, albă-străvezie, și cu părul nins, basma cernită, se punea-n genunchi și punea fruntea pe marmura podelei... Da' cam câș. Săraca, și cocoșată se pedepsea așa, și cu gâtul strâmb... Și când mă uit mai cu atenție, de cocoșată tot cocoșată era, da' avea un nas care n-o lăsa să atingă podeaua cu fruntea, și d-aia întorcea nițel capul: s-o atingă măcar cu tâmpla...
     Cred că mai am de lucrat pe undeva, că de când m-a lovit dorul ăsta de smerenie și umilință sunt mai plictisitoare decât babele cochete și educate...

2 comentarii:

  1. Insist sa te contrazic din toti rarunchii.
    EU poftesc la coliva. Imi place de nu mai pot. Mananc pana mi se face rau.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, da' nu si aia care dau tarcoale prin biserica :))

      Ștergere

Nu voi publica niciodata insulte, obscenitati, comentarii scelerate, nu dau doi bani pe ele, nu le citesc: nu va obositi!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...