Vanatoarea de raci

    Într-un târziu, după un drum lung, plin de peripeții, cei trei înstelați au ajuns la palatul de cleștar. Zgripțuroaica nu ajunsese încă, numa' bine: cei trei căutară biletul cu liniuța de la cap de rând, dedesubt altă liniuță, și tot așa, vreo șase liniuțe, însă, prima lor grijă a fost captura: vreo 25 de bucăți mișcătoare au fost răsturnate în jgheabul umplut cu apă proaspătă din fântâna vieții (apă de la robinet, pliiina de minerale și oligoelemente), iar cea de-a doua... să-și dea rapănul jos. Odată ce-au fost bifate cele de mai sus, lista Zgripțuroaicei a fost floare la ureche... sau după ureche au îndeplinit cei trei poruncile domniei sale. Bine, cum s-au priceput ei mai bine și după cum i-a tăiat capul.
     La ceasurile... cât naiba o însemna patru după-masă în sori și sulițe pe cer, cei trei așteptau mulțumiți de isprăvile zilei și încântați peste măsură pe maman.

Care a venit, în nici un caz cu o falcă-n cer și cu una în pământ, dar destul de cătrănită din motive de chiar n-avea chef să meargă la întâlnirea zmeilor, da' n-avea de ales; cei trei erau în extaz. Acu', Zgripțuroaica, bănuiesc că are un extrasimț, a  mirosit ea că ceva este... altfel. A căutat răvașul, l-a găsit, a văzut că cei trei au îndeplinit punctual fiecare poruncă, și totuși... S-a năspustit spre bucătărie (n-aș putea spune ce i-a venit, mai ales că mâncase, am avut noi au avut ei grija sa-i oferime niște gustări). Ăla a fost momentul în care s-a dezlănțuit urgia: mama Zmeilor urla, fiicele... una urla, alta n-avea curaj să se tăvălească pe jos de râs, dar o bătea gândul.
     Și pe cine credeți că a picat măgăreața să adune racii, care dracu' știe cum, au evadat din chiuveta peste care totuși lăsaseră o lespede (un platou din porțelan greu)? Pe a mai mare dintre odrasle... Exclus să pună mâna pe ei, din motive de picioare și clești și carapace și... cum dracu' să pui mâna pe el, când ăla fuge, și ar fi bine dacă chiar ar vrea să fugă, da' parcă toți băuseră poțiunea magică a lui Obelix și Asterix și aveau chef să-și măsoare forțele cu copiii zmeilor. Cum întindeai mâna la el, cum îți arată ăla cleștele din mijloc... Cred, bănuiesc... Pentru că zmeii ăilalți chiar au plecat în alte odăi (chiar voiau să se tăvălească pe jos de râs), zmeoiaca surghiunită în bucătărie a făcut... ce-a făcut? Ce-a dus-o mintea: a luat fărașul și o mătură și-a pornit la vânătoare de bâzdâgănii. Acu, pentru că se lămurise că ăia aveau puteri magice, i-a vârât într-un borcan d-ăla de murături, de 5 kile. Problema nu era că nu putea să-i prindă, problema era că nu dădeau drumul la mătură, și-n timp ce ea încerca să arunce un prizonier în hruba întunecată, altul o ciugulea de destele de la picioare. Știa că are 25, da' nu mai știa câți a recuperat, atunci să vezi distracție... Și abia acum vine partea cea mai frumoasă: vine mă-sa zmeoaicei în inspecție... Cu CTC-ul... Cică:
 - I-ai spălat?
 Aia mică, bosumflată, n-o bagă pe mă-sa în seamă... Mă-sa avea un licăr de chef de glumă în priviri, și-un zâmbet încolțit pe buze, ceea ce, n-are rost să subliniez că o zgândărea foarte rău la orgoliu pe fiică-sa.
 - Bine, te mai las până-i prinzi pe toți, da' să știi că trebuie și pregătiți, îți arăt eu atunci...
     În final, n-a mai avut răbdare să-i tot număr eu, mai ales că ieșeam ba pe plus, ba pe minus, de ziceai că ori se înmulțesc, ori se mănâncă între ei...
 N-o să descriu procesul tehnologic de "pregătire pentru gătire", dar în mare înseamnă spălat și încă ceva, care ceva implică prinderea lighioanei, cum s-ar zice, de subțiori. Da... da. Poftim de-l prinde, cred că chiar îți trebuie o tehnică specială, pentru că întâi tre' să-l fugărești...

     A propos de asta, mi-a arătat mie odată, pe vremuri, un nene care nici de la distanță nu părea foarte inteligent, cum se "apucă" un rac respectând toate normele de siguranță în muncă... Dar, metoda sa trebuie patentată, începea exact cu "ce se întâmplă dacă nu-ți iese", dar nu din greșeală, ci cu intenție. Cu alte cuvinte, și-a vârât degetul în cleștele larg deschis al vietății. Prin această manevră domnul binevoitor și probabil mai mult ca sigur trotilat serios, dorea să mă asigure că chiar dacă ratez priza recomandată, tot n-o să pățesc nimic, lighioana neavând forță suficientă. Poate alea cărora le trimisese aburi de votcă, da' ăsta cu ajutorul căruia își susținea teoria n-apucase să tragă adânc în plămâni, căci imediat ce Votcărilă și-a vârât deștul, el a strâns. Omu' trăgea de deget, racul trăgea de deget. Din "uite do'nșoara că nu-ți face nimica, n-are forță", ajunsese la "iote mă, ăsta, ce al dracu' e". I-au dat și lacrimile, se înroșise degetul, mie-mi dădeau lacrimile și de râs, da' și pentru că-mi imaginam cam cât n-are forță racul ăla. Nu mai știu cum a scăpat, da' cred că dacă-l pupa, cădea singur... Racul, nu degetul...
 Partea bună e, că cui îi place gustul, sunt demențiali și dau dependentă, partea proastă e că-s migăloși (ca și midiile). Partea bună e că trebuie mâncați imediat ce i-ai preparat, partea proastă e că nu se găsesc mereu... Partea proastă e că cân' mai vrei, s-a terminat porția...